Uriasul mic de statura - Capitolul IV

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Uriasul mic de statura - Capitolul IV

[2006-03-01]

Zilele, saptamanile si lunile anului scolar au trecut repede. Al doilea an de studii al lui Louis in Battle Creek era pe sfarsite. Acum avea o dorinta fierbinte de a vinde literatura religioasa. Mereu si mereu, citea mesajul sorei White: "De la oras la oras, de la o tara la alta, lucratorii trebuie sa duca publicatiile care contin fagaduintele revenirii in curand a Mantuitorului nostru....Pentru fiecare lucrator Domnul Hristos fagaduieste putere divina care va face ca lucrarea lui sa fie cu succes". Testimonies, vol. 9 pg. 34.

"Louis, nu are nici un sens incercarea ta de a face colportaj", i se adresa un coleg .
"Nu vreau sa mergi cu mine.Tu nu poti vorbi engleza suficient de bine. Toata ziua va trebui sa intalnesti oameni si sa stai de vorba cu ei".
In noaptea aceea Louis nu a dormit. "Doamne cum pot sa-Ti slujesc cel mai bine?" si cazu pe ganduri.
"Eu voi vorbi pentru tine", se auzi o voce slaba. "Nu-ti fie teama, eu voi vorbi pentru tine". Imediat Louis se cobora din pat si cu mult respect se pleca pe genunchi. "Isuse, scumpe Isuse, Iti multumesc pentru fagaduinta Ta. Voi merge sa vand carti daca Tu ma vei ajuta sa anvat limba".

In ziua urmatoare Louis a mers direct la persoana care era raspunzatoare cu lucrarea de colportaj. I-a spus ca doreste sa mearga sa colporteze. Omul a privit la el cu blandete, dar i-a spus in mod ferm: "Nu poti merge pentru ca tu nu conversezi bine in engleza ca sa poti vinde literatura".
"Trebuie sa merg, domnule, eu am promis Domnului pe genunchi si El a fagaduit ca va fi cu mine si va vorbi pentru mine".

In cele din urma, cu o usoara ezitare, persoana responsabila spuse lui Louis ca poate incerca. S-au facut aranjamentele ca fratele Hugh Hill sa-l ia pe Louis ca partener al sau in vanzarea de carti.
"Cati bani ai?" intreba Hugh pe Louis in dimineata cand se pregatea sa plece.
"Exact 51 de dolari si 44 de centi am in buzunar", raspunse Louis.
"Nici eu nu-i mai numar pe ai mei. Am 46 de dolari si 87 de centi in portmoneu. Trebuie sa fim capabili sa economisim cat mai mult din ceea ce avem, deoarece maine vom incepe vanzarea cartilor". Hugh era increzator in succes.

Dupa cateva ore de mers cu trenul, tinerii au coborat intr-un mic oras.
"Tot orasul acesta este al nostru. Eu chiar vad o carte in fiecare casa si o biserica Adventista de Ziua a Saptea nou construita chiar acolo pe locul acela vacant", spuse Hugh.
"Sa gasim o camera unde sa putem sta si sa incepem". Louis si-a ridicat geamantanul.
Curand baietii mergeau batand din usa an usa, cerand voie sa intre, incercand a incepe o conversatie. Fara intrerupere au alergat pana cazu intunericul, dar niciunul nu vandu nimic.
"Ei bine, maine va fi o alta zi", radeau ei. "Astazi doar ne-am incalzit putin".

In seara urmatoare, s-au intalnit la masa. Hugh privea drept in ochii lui Louis. "Tu ce-ai facut?"
"Nimic!" veni ecoul.
"Esti descurajat?"
"Nu, dar poate voi fi daca va fi si maine la fel" .

Dar in seara urmatoare a fost aceeasi poveste - nimic. Aceasta poveste s-a repetat si in seara urmatoare si in urmatoarele doua seri. Pana in a doua saptamana ei nu luasera nici o comanda de carti, desi vizitasera fiecare casa din oras. Cei doi colportori descurajati au petrecut o noapte fara odihna.

Dimineata, Louis si Hugh au mers pe jos catre cel mai apropiat oras. Banii lor au disparut repede si de aceea au decis sa nu mearga cu trenul. Tarziu in aceea dupa-amiaza, baietii obositi au sosit si au obtinut cea mai ieftina camera disponibila. In mod sincer rugau pe Domnul sa-i conduca la casele unde puteau sa vanda ceva. In fiecare seara, cand se intalneau din nou dupa eforturile unei alte zile se punea intrebarea:
"Ai facut ceva?"
"Nu!"
"Nimic?"
"Nu."

Louis nu intelegea de ce nu putea vinde nici macar o carte. "Poate seful colportor are dreptate. El a spus ca eu nu voi putea vinde nimic! Din nou tanarul citi fagaduinta lui Dumnezeu, pretinzand-o ca fiind a lui proprie.
"Pentru fiecare lucrator (pentru Louis Passebois) Domnul Hristos fagaduieste putere divina care va face ca lucrarea lui sa fie cu succes".
In ziua urmatoare tinerii si-au impachetat geamantanele, au inapoiat cheia la proprietar si au plecat - unde, nu stiau. Buzunarele lor erau goale. Ultimul banut a fost cheltuit. Aprozimativ la 2 Km, afara din oras, au gasit un camp frumos de pini si un rau ce isi facea drum prin el.Pe latura raului, pe arbustii desi si plini cu tepi, atarnau fructe coapte de padure (mure si afine). Astfel ca pentru masa de dimineata, ei au avut fructe. Apoi s-au reintors in oras. Nici un succes.

Seara au mers din nou si au cules mai multe fructe pentru masa si au dormit in crangul de pini sub stelele cerului. Ziua urmatoare a fost la fel - fructe de padure pentru masa de dimineata, mergeau de la casa la casa, fructe de padure pentru masa de seara. In dimineata celei de a treia zi, ei erau obositi, descurajati si infometati.
"Aceasta lucrare nu este pentru mine", spuse Hugh cu disperare. "Eu ma duc acasa. Tatal meu va gasi ceva de lucru pentru mine. Trei saptamani din vara deja au trecut. Haide sa plecam".
"Eu nu am casa unde sa merg", ofta Louis. Nu am nici tata, nici mama. Tatal meu din ceruri a fagaduit ca-mi va da succes. Pe langa aceasta, eu I-am fagaduit pe genunchi ca voi petrece vara aceasta in lucrarea de colportaj. Nu renunt. Daca voi pieri, voi pieri!" rosti scurt, baiatul cu ochi albastri.
"Nici mie nu-mi place sa renunt", suspina Hugh. "Dar ce putem face altceva? Trei saptamani si nici o vanzare".
"Sa ne rugam". Louis s-a plecat pe genunchi. "Noi ne-am rugat Domnului de mai multe ori pe zi, dar acum sa ne rugam in mod special".

Louis era slabit de foame si genunchii ii tremurau, dar hotararea ii dadea tarie. "Hugh, vezi casa de la ferma pe cealalta parte a raului? Voi merge acolo sa cer ceva de mancare. Vrei sa mergi cu mine?"
"Nu, eu niciodata nu voi cersi mancare".

Luandu-si servieta, Louis a plecat. Parea o cale lunga, dar imaginea, ce se forma in mintea sa cu privire la un pahar de lapte si o bucata de paine, ii dadea avant sa mearga. Picioarele lui aproape refuzau sa urce scarile ce duceau catre o veranda mare. Batu la usa.
"Buna dimineata", Il saluta o femeie zambitoare, imbracata cu o rochie frumoasa cu carouri.
"Doamna, va rog, sunteti buna sa-mi dati un pahar cu apa?"
"Cu multa placere. In adevar astazi este foarte cald. Te invit pe veranda pana cand aduc de baut."
Foarte bucuros, Louis lua loc, dar pierdu curajul de a mai cere si mancare. Acum se ruga ca Dumnezeu sa-l ajute sa spuna acelei doamne despre nevoile si necazurile lui. Cand doamna s-a reintors, el a baut apa si a multumit, apoi strangandu-si toate puterile, se adresa, dar cu timiditate: "Doamna, sunt foarte flamand. Doua zile si jumatate am mancat numai fructe de padure si ma simt tare slabit".
"Cred ca esti slabit si flamand! Vino cu mine si vom rezolva aceasta problema chiar in acest minut! Doamna il conduse in bucataria frumoasa si insorita si ain timp ce pregatea masa, Louis ii povesti totul in legatura cu incercarea de a vinde carti si a castiga ceva bani pentru a-si continua studiile.

"Aici este un vas cu lapte. Bea cat doresti. Painea inca este calda, am pus-o la copt numai cateva minute mai inainte. Iata si putin unt de casa si gem de zmeura care este foarte bun cu unt. Am facut si cateva placinte pentru masa de seara. Taie cate bucati poti manca. Niciodata nu a plecat cineva flamand din casa mea". De asemenea ea a asezat in fata lui o farfurie cu vegetale proaspete.
"Va multumesc foarte mult". Ochii lui Louis straluceau de recunostinta. "Scuzati-ma, doamna, dar trebuie sa multumesc lui Dumnezeu pentru toata aceasta hrana si pentru bunatatea dumneavoastra aratata fata de mine". Louis a plecat capul in rugaciune. Doamna, care era sotia unui fermier, il urmarea cu mult interes. Fiind flamand incepu sa manance cu pofta.
Dar pe neasteptate, cu un simtamant de vinovatie, isi aduse aminte de Hugh si povesti doamnei despre el.
"Exista hrana din belsug pentru doi. Mergi repede si adu-l si pe el imediat", porunci gazda de indata ce afla despre celalalt baiat infometat. Louis fugea de parca-i zburau picioarele catre crangul de pini.

"Vino Hugh", striga el. "Grabeste-te, caci te asteapta un ospat. Este ca si cand ai manca in ceruri".
Cand Hugh intra in bucatarie, zambetul lui deveni la fel de mare cat fata sa si ochii aporape sa-i iasa din cap. Baietii au pranzit impreuna pana cand s-au simtit indestulati si multumiti.

"Scuzati-ma, numai un moment baieti", spuse doamna parasind camera. La intoarcere ea aseza pe masa inaintea lor o hartie de 10 dolari. "Acesti bani va vor fi de folos? Dar de ce nu-mi aratati si mie cartile pe care le vindeti?" Plini de bucurie ei au scos cartile, le-au aratat si doamna cumpara, "Marea Lupta, Patriarhi si Profeti, Prelegeri Biblice" si apoi facu comanda pentru o Biblie noua. Hugh si Louis nu-si puteau ascunde emotia.
"Curajul nostru din nou este puternic", spuse Louis. "Multumim pentru aceasta masa bogata si pentru comanda de carti. Niciodata nu vom renunta".

Chiar atunci sotul doamnei venea de la ferma si intra in camera. Ea ii povesti despre Louis si Hugh. Fermierul baga mana in buzunar si scoase o alta hartie de 10 dolari (pe timpul acela 10 dolari erau de mai mare valoare decat astazi).
"Iata, baieti, Domnul ne-a binecuvantat pe noi si ferma noastra in acest an si eu doresc sa daruiesc ceva din binecuvantarile Sale".
Cateva minute mai tarziu, cei doi colportori erau din nou in crangul de pini, unde au avut o alta intrunire pentru rugaciune, numai ca de data aceasta era o intalnire de lauda la adresa lui Dumnezeu. Incepand cu acea zi, au avut un mare succes in vanzarea cartilor.
Dar istoria nu se sfarsi aici. Doi ani mai tarziu la o intalnire religioasa, Louis Passebois avu minunatul privilegiu sa vada pe acest fermier impreuna cu sotia si cei trei copii, toti botezati. El se gandea adeseori la aceasta experienta si spunea ca bucuros ar mai merge din nou chiar flamand, daca prin aceasta ar putea aduce inca cinci suflete in biserica Domnului Hristos.

Lucrand in New York

Era ajunul Craciunului - zi cand strazile si magazinele orasului New York erau de obicei aglomerate cu oameni veseli ce alergau ici si colo intr-un efort frenetic de a cumpara ultimele cadouri.

Aceasta zi de 24 decembrie a fost deosebita. Magazinele erau inchise si strazile aproape parasite pentru ca viscolul teribil din 1897 stapanea orasul. Vantul suiera de parca dezradacina cladirile din jur viscolind zapada, ce se rotea pe deasupra cladirilor cu multe etaje. Totul afara era violent si salbatic. Frigul isi gasea loc chiar in cele mai bogate case, facand ca locuitorii sa se imbrace gros si sa faca mai multa caldura in locuintele lor.
In ajunul Craciunului temperatura a coborat mai mult. Sute de oameni amarati si fara adapost erau in mare pericol de a ingheta de frig. Unde puteau gasi protectie? Astfel Misiunea Adventista de Salvare de pe strada Fulton era peste masura de aglomerata cu oameni fara adapost.

Louis Passebois, director al Misiunii, gasea totdeauna o mare satisfactie in a sfida imposibilul. Acest ajun de Craciun a prezentat cea mai mare problema pe care a intampinat-o vreodata in viata lui de tanar. Era multumit cu experienta pe care o avusese la Misiunea Barca Vietii din Chicago cu trei ani si jumatate in urma. Seara, foarte multi oameni au venit sa ceara un castron de supa si un loc de adapost pentru a fi ocrotiti de frigul teribil de afara. Multi dintre ei deja aveau urechile, nasul si mainile inghetate. Oameni infometati si tremurand se aglomerau inauntru pana cand orice spatiu liber a fost ocupat. Unii stateau pe dusumea cu spatele lipit de perete, altii se intindeau pe bancile capelei, orice masa sau scaun era ocupat - tot parterul.

Louis si ajutoarele lui se grabeau ici si colo usurand pe cat posibil durerea si mizeria. Aproape de miezul noptii linistea incepu sa se astearna peste aceasta neobisnuita scena de Craciun. Oamenii au adormit cu o incredere anticipata a unei mese pe care misiunea o va asigura pentru ei maine. Foarte putin isi dadeau ei seama ca misiunea nu mai avea bani si nici alimente, iar carbunii de incalzit mai erau doar pentru aceasta noapte.

In 1897, Biserica Adventista de Ziua a Saptea era la inceputul ei si avea un numar mic de membri. Darurile primite nu puteau acoperi toate nevoile, astfel ca lucratorii de la misiunea de pe strada Fulton nu primeau salariu. Lucrarea lor era o lucrare a credintei. Ei depindeau de Dumnezeu pentru a ingriji de nevoile lor. In timp ce linistea se asternu peste acest ajun de Craciun, Louis a chemat in graba echipa lui de lucratori credinciosi. Cu multa staruinta, ei au apelat la Acela care tine in mainile Sale bogatiile pamantului. "Doamne, cum putem noi sa lasam pe acesti oameni pe strazile inghetate? Ce putem face?
Doamne, Tu stii ca nu avem bani, nici fasole, nici paine si nici carbuni de incalzit decat pentru cateva ore. Nu putem tine pe acesti oameni in cladirea rece si cu bucataria goala. Acum cand mergem sa ne odihnim lasam aceasta problema in mana Ta. Tu niciodata nu ne-ai parasit, asa ca Iti multumim dinainte pentru ajutorul pe care ni-l vei da. Amin".

Lucratorii erau foarte obositi, dar au mers la culcare cu fagaduinta pe buzele lor: "Si Dumnezeul meu sa ingrijeasca de toate trebuintele voastre, dupa bogatia Sa, in slava, in Isus Hristos". Filipeni 4:19.

Devreme, in dimineata urmatoare, Louis raspunse la un ciocanit la usa.
"Buna dimineata, Louis!" a salutat domnul Clement, un om cu care lucrase cu un an mai inainte. "Iarta-ma ca te deranjez asa de dimineata in ziua de Craciun, dar nu am putut sa dorm toata noaptea. Am inteles ca esti in mare nevoie. Iata aici 10 dolari, este tot ceea ce am. As fi dorit sa fi fost mai multi. Am venit asa devreme ca sa te ajut daca ai nevoie de mine".
"Dumnezeu a fost Acela care te-a tinut treaz. Da, suntem in mare nevoie. Ne asteapta cel putin cinci sute de oameni care apeleaza la o farfurie de supa fierbinte si o bucata de paine pentru ziua de astazi. Nu sunt alimente, nici bani, nici carbuni. Aceasta hartie de 10 dolari este un semn ca Dumnezeu e cu noi".

Louis era foarte activ, emotionat si doritor de a incepe aventura zilei. Repede trezi pe ceilalti lucratori cu aceste cuvinte: "Dumnezeu deja a inceput sa lucreze pentru noi. Trebuie sa ne facem si noi partea noastra".
Imediat, domnul Clement si alti cativa lucratori au mers in oras batand la portile unor depozite de carbuni. Ei au primit fara plata trei tone de combustibil. "Veniti numai si ridicati aceasta cantitate", au spus proprietarii.
"Ce Dumnezeu minunat!" a multumit domnul Clement, "dar cum vom putea duce acest carbune la Misiune? Nu exista nici o caruta disponibila pentru transport in ziua de Craciun".
Cand domnul Clement cu respiratia oprita sosi la Misiune cu vestea imbucuratoare, problema transportului nu-l tulbura pe Louis. Repede alese dintre ei cincizeci de oameni care puteau sa care suficient carbune pentru ziua aceea. Curand ei erau inapoi catre Misiune, mergand cu greu de-a lungul trotuarelor orasului prin zapada adanca, fiecare cu cate un sac de carbuni pe umar.

Intre timp s-a luat legatura cu mai multi administratori ai unor bacanii. Unul a donat un butoi cu fasole. Un brutar a dat aproape o suta de paini. Astfel ca pe la miezul zilei, sobele de incalzit radiau caldura in toate partile cladirii Misiunii, iar pe sobele de gatit din bucatarie fierbeau oale mari cu fasole.
Louis intretinea pe acesti oameni cu cantece frumoase ori le povestea istoria nasterii Domnului Hristos. El insista ca ei sa accepte pe Isus ca Mantuitor al lor. Multi au fost convinsi de pacatele lor si au ridicat mainile pentru rugaciune. Acest 25 decembrie 1897 a adus caldura si iubire, supa de fasole si paine pentru mai mult de cinci sute de oameni care nu aveau nici un adapost.

Dupa-amiaza, doctorul Funk, un prietan al doctorului J.H. Kellog, trecu pe la Misiune si spuse: "Am simtamantul ca sunteti in mare nevoie de bani. Iata aici sase sute de dolari! Alti cativa oameni de asemenea si-au luat timp in aceasta zi de sarbatoare pentru a veni la Misiune cu daruri si bani.

"Mereu sunt uimit de ceea ce face Dumnezeu pentru noi!" exclama Louis. "Cere si vei primi. Eu sunt fericit ca Dumnezeu este Partenerul nostru". Zilele veneau si treceau. Louis petrecea fiecare ora a serviciului sau in impulsul neobosit de a salva pentru Dumnezeu, oameni cazuti in pacat. Credinta lui crestea in tarie, in timp ce experimenta purtarea de grija a lui Dumnezeu, care Se ingrijea de nevoile lor.

Sursa: www.intercer.ro

Contor Accesări: 1311, Ultimul acces: 2026-08-04 01:21:25

Timp total: 0.03s...

[1]:1