© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
CATEHEZE DESPRE SF. PAUL 5 și 6[2009-02-11]Papa Benedict al XVI-lea5. Paul, cei doisprezece și Biserica pre-paulină miercuri, 24 septembrie 2008 Iubiți frați și surori, Aș vrea să vorbesc astăzi despre relația dintre sfântul Paul și apostolii care l-au precedat în urmarea lui Cristos. Aceste raporturi au fost marcate mereu de respect profund și de acea franchețe pe care Paul o avea din apărarea adevărului evangheliei. Chiar dacă el, în practică, era contemporan al lui Isus din Nazaret, nu a avut niciodată oportunitatea de a-l întâlni, în timpul vieții sale publice. Pentru aceasta, după fulgerarea pe drumul Damascului, a simțit nevoia de a-i consulta pe primii discipoli ai Învățătorului, care au fost aleși de el pentru ca să-i ducă evanghelia până la marginile lumii. În Scrisoarea către Galateni Paul redactează o importantă dare de seamă cu privire la contactele pe care le-a avut cu câțiva dintre cei doisprezece: înainte de toate cu Petru care a fost ales ca și Kephas, cuvântul aramaic care înseamnă stâncă, pe care se zidea Biserica (cf. Gal 1,18), cu Iacob, "fratele Domnului" (cf. Gal 1,19), și cu Ioan (cf. Gal 2,9): Paul nu ezită să-i recunoască drept "coloane" ale Bisericii. Deosebit de semnificativă este întâlnirea cu Chefa (Petru), care a avut loc la Ierusalim: Paul a rămas la el 15 zile pentru "a-l consulta" (cf. Gal 1,19), adică pentru a fi informat despre viața pământească a Celui Înviat, care-l "înșfăcase" pe drumul Damascului și-i schimba, în mod radical, existența: din persecutor față de Biserica lui Dumnezeu devenise evanghelizator al acelei credințe în Mesia răstignit și Fiu al lui Dumnezeu, pe care în trecut încercase s-o distrugă (cf. Gal 1,23). Ce gen de informații a avut Paul despre Isus Cristos în cei trei ani care au urmat după întâlnirea din Damasc? În prima Scrisoare către Corinteni putem observa două texte, pe care Paul le-a cunoscut la Ierusalim și care fuseseră deja formulate ca elemente centrale ale tradiției creștine, tradiție constitutivă. El le transmite verbal, așa cum le-a primit, cu o formulă foarte solemnă: "Vă transmit ceea ce am primit și eu". Adică insistă pe fidelitatea față de ceea ce el însuși a primit și ceea ce în mod fidel transmite noilor creștini. Sunt elemente constitutive și se referă la Euharistie și la înviere; e vorba de texte deja formulate în anii 30. Ajungem astfel la moartea, îngroparea în inima pământului și la învierea lui Isus (cf. 1Cor 15,3-4). Să le luăm pe rând: cuvintele lui Isus la Ultima Cină (cf. 1Cor 11,23-25) sunt realmente pentru Paul centrul vieții Bisericii: Biserica se zidește pornind de la acest centru, devenind astfel ea însăși. În afară de acest centru euharistic, în care se naște mereu din nou Biserica - și pentru toată teologia sfântului Paul, pentru toată gândirea sa - aceste cuvinte au avut un impact însemnat asupra relației personale a lui Paul cu Isus. Pe de o parte atestă că Euharistia luminează blestemul crucii, făcând-o binecuvântare (Gal 3,13-14), și pe de altă parte explică însemnătatea însăși morții și învierii lui Isus. În scrisorile sale acel "pentru voi" din instituirea euharistică devine acel "pentru mine" (Gal 2,20), personalizând, știind că în acel "voi" el însuși era cunoscut și iubit de către Isus și de cealaltă parte "pentru toți" (2Cor 5,14): acest "pentru voi" devine "pentru mine" și "pentru Biserică" (Ef 5,25), adică și "pentru toți" al sacrificiului expiator al crucii (cf. Rom 3,25). De către și în Euharistie Biserica se zidește și se recunoaște ca "trup al lui Cristos" (cf. 1Cor 12,27), alimentat în fiecare zi de puterea Duhului Celui Înviat. Celălalt text, despre înviere, ne transmite din nou aceeași formulă de fidelitate. Scrie sfântul Paul: "Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece" (1Cor 15,3-5). Și în această tradiție transmisă lui Paul revine acel "pentru păcatele noastre", care pune accentul pe dăruirea de sine Tatălui pe care a făcut-o Isus, pentru a ne elibera de păcate și de moarte. Din această dăruire de sine Paul va scoate expresiile cele mai implicatoare și fascinante ale raportului nostru cu Cristos: "Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să cunoaștem justificarea lui Dumnezeu în el" (2Cor 5,21); "Căci voi cunoașteți harul Domnului nostru Isus Cristos, care din iubire față de voi, deși era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogățiți" (2Cor 8,9). Merită de amintit comentariul prin care pe atunci călugărul augustinian, Martin Luther, însoțea aceste expresii paradoxale ale lui Paul: "Acesta este misterul grandios al harului divin față de păcătoși: că printr-un schimb minunat păcatele noastre nu mai sunt ale noastre, ci ale lui Cristos, și dreptatea lui Cristos nu mai este a lui Cristos, ci a noastră" (Comentariu la Psalmi din anul 1513-1515). Și astfel suntem mântuiți. În kerygma (vestea) originală, transmisă din gură în gură, merită să fie semnalată folosirea verbului "a înviat", în loc de "a fost înviat" care ar fi fost mai logic de folosit, în continuitate cu "a murit... și a fost înmormântat". Forma verbală "a înviat" este aleasă pentru a sublinia că învierea lui Cristos are incidență până în prezentul existenței credincioșilor: putem să-l traducem cu "a înviat și continuă să trăiască" în Euharistie și în Biserică. Astfel toate Scripturile dau mărturie despre moartea și învierea lui Cristos pentru că - așa cum va scrie Ugo de San Vittore - "toată Scriptura divină constituie o singură carte și această singură carte este Cristos, pentru că toată Scriptura vorbește despre Cristos și are în Cristos împlinirea sa" (De arca Noe, 2,8). Dacă sfântul Ambroziu din Milano va putea spune că "în Scriptură noi îl citim pe Cristos", este pentru că Biserica de la începuturi a recitit toate Scripturile lui Israel pornind de la Cristos și întorcându-se la Cristos. Scandarea aparițiilor Celui Înviat lui Chefa, celor doisprezece, la peste cinci sute de frați și lui Iacob se încheie cu aluzia la apariția personală, primită de Paul pe drumul Damascului: "Ultimului dintre toți, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat și mie" (1Cor 15,8). Deoarece el a persecutat Biserica lui Dumnezeu, în această mărturisire exprimă nevrednicia sa în a fi considerat apostol, la același nivel cu aceia care l-au precedat: însă harul lui Dumnezeu nu a fost zadarnic în el (cf. 1Cor 15,10). Este importantă identitatea și unicitatea vestirii evangheliei: fie ei, fie eu predicăm aceeași credință, aceeași evanghelie a lui Isus Cristos mort și înviat care se dăruiește în preasfânta Euharistie. Importanța pe care el o conferă Tradiției vii a Bisericii, pe care o transmite comunităților sale, demonstrează cât de greșită este viziunea celor care-i atribuie lui Paul inventarea creștinismului: înainte de a-l evangheliza pe Isus Cristos, Domnul său, el l-a întâlnit pe drumul Damascului și l-a frecventat în Biserică, respectându-i viața în cei doisprezece și în cei care l-au urmat pe drumurile din Galileea. În următoarele cateheze vom avea ocazia de a aprofunda contribuțiile pe care Paul le-a dat Bisericii de la începuturi; dar misiunea primită de la Cel Înviat în vederea evanghelizării neamurilor are nevoie să fie confirmată și garantată de cei care i-au dat lui și lui Barnaba mâna dreaptă, în semn de aprobare a apostolatului lor și a evanghelizării lor și de primire în comuniunea unică a Bisericii lui Cristos (cf. Gal 2,9). Se înțelege deci că expresia "chiar dacă l-am cunoscut pe Cristos după trup" (2Cor 5,16) nu înseamnă că existența sa pământească a avut o relevanță scăzută pentru creșterea noastră în credință, ci că din momentul învierii sale el schimbă modul nostru de a ne relaționa cu el. El este, în același timp, Fiul lui Dumnezeu, "născut după trup din descendența lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți", așa cum va aminti Paul la începutul Scrisorii către Romani (1,3-4). Cu cât încercăm mai mult să găsim urmele lui Isus din Nazaret pe drumurile din Galileea, cu atât putem înțelege mai mult că el a luat asupra sa omenitatea noastră, împărtășind-o în toate, în afară de păcat. Credința noastră nu se naște dintr-un mit, nici dintr-o idee, ci din întâlnirea cu Cel Înviat, în viața Bisericii. 6. "Conciliul" din Ierusalim și incidentul din Antiohia miercuri, 1 octombrie 2008 Iubiți frați și surori, Respectul și venerația pe care Paul a cultivat-o mereu față de cei doisprezece nu dispar atunci când el cu franchețe apără adevărul evangheliei, care nu este altceva decât Isus Cristos, Domnul. Vrem să ne oprim astăzi asupra a două episoade care demonstrează venerația și, în același timp, libertatea cu care apostolul se adresează lui Chefa și celorlalți apostoli: așa-numitul "Conciliu" din Ierusalim și incidentul de la Antiohia Siriei, prezentate în Scrisoarea către Galateni (cf. 2,1-10; 2,11-14). Orice Conciliu și Sinod al Bisericii este "eveniment al Duhului" și aduce în desfășurarea sa instanțele întregului popor al lui Dumnezeu: au experimentat asta personal cei care au avut darul de a participa la Conciliul al II-lea din Vatican. Pentru aceasta sfântul Luca, informându-ne despre primul Conciliu al Bisericii, desfășurat la Ierusalim, introduce astfel scrisoarea pe care apostolii au trimis-o în circumstanța aceea comunităților creștine din diaspora: "Duhul Sfânt și noi am hotărât..." (Fap 15,28). Duhul, care lucrează în toată Biserica, îi conduce de mână pe apostoli în parcurgerea de drumuri noi pentru a realiza proiectele sale: el este artizanul principal al edificării Bisericii. Și totuși adunarea din Ierusalim s-a desfășurat într-un moment de mare tensiune în interiorul comunității de la începuturi. Era vorba de a răspunde la întrebarea dacă trebuia să se ceară păgânilor care aderau la Isus Cristos, Domnul, circumcizia sau dacă era permis să fie lăsați liberi de Legea mozaică, adică de respectarea normelor necesare pentru a fi oameni drepți, împlinitori ai Legii, și mai ales liberi de normele referitoare la purificările cultuale, la mâncărurile curate și necurate și la sâmbătă. Despre adunarea din Ierusalim vorbește și sfântul Paul în Gal 2,1-10: după paisprezece ani de la întâlnirea cu Cel Înviat la Damasc - suntem în a doua jumătate a anilor 40 d.C. - Paul pleacă împreună cu Barnaba din Antiohia Siriei și este însoțit de Tit, colaboratorul său fidel care, deși era de origine greacă, nu a fost constrâns să fie circumcis pentru a intra în Biserică. Cu această ocazie Paul le expune celor doisprezece, definiți ca persoanele cele mai renumite, evanghelia libertății de Lege (cf. Gal 2,6). În lumina întâlnirii cu Cristos înviat, el a înțeles că în momentul trecerii la evanghelia lui Isus Cristos păgânilor nu le mai erau necesare circumcizia, regulile despre mâncare, despre sâmbătă, ca semne distinctive ale dreptății: Cristos este dreptatea noastră și "drept" este tot ceea ce este conform cu el. Nu sunt necesare alte semne distinctive pentru a fi drepți. În Scrisoarea către Galateni prezintă, în puține afirmații, desfășurarea adunării: cu entuziasm amintește că evanghelia libertății de Lege a fost aprobată de Iacob, Chefa și Ioan, "coloanele", care i-au oferit lui și lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii ecleziale în Cristos (cf. Gal 2,9). Dacă, așa cum am spus, Conciliul din Ierusalim exprimă pentru Luca acțiunea Duhului Sfânt, pentru Paul reprezintă recunoașterea decisivă a libertății împărtășite între toți cei care au participat acolo: o libertate de obligațiile care provin din circumcizie și din Lege; acea libertate pentru care "Cristos ne-a eliberat pentru ca să rămânem liberi" și să nu lăsăm să ni se mai impună jugul sclaviei (cf. Gal 5,1). Cele două modalități cu care Paul și Luca descriu adunarea din Ierusalim sunt unite de acțiunea eliberatoare a Duhului, deoarece "unde este Duhul Domnului acolo este libertate", va spune el în a doua Scrisoare către Corinteni (cf. 3,17). Totuși, așa cum apare foarte clar în scrisorile sfântului Paul, libertatea creștină nu se identifică niciodată cu libertinajul sau cu voința de a face ceea ce se vrea; ea se realizează în conformitate cu Cristos și de aceea în autentica slujire față de frați, mai ales, față de cei mai nevoiași. Pentru aceasta, darea de seamă a lui Paul cu privire la adunare se încheie cu amintirea recomandării pe care i-au adresat-o apostolii: "Numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am și străduit să fac" (Gal 2,10). Orice Conciliu se naște din Biserică și se întoarce la Biserică: cu acea ocazie revine la Biserică cu atenție față de cei săraci care, din diferite adnotări ale lui Paul în scrisorile sale, sunt înainte de toate cei din Biserica din Ierusalim. În preocuparea față de cei săraci, atestată îndeosebi în a doua Scrisoare către Corinteni (cf. 8-9) și în partea conclusivă a Scrisorii către Romani (cf. Rom 15), Paul demonstrează fidelitatea sa față de deciziile formate în timpul adunării. Probabil că nu mai suntem în stare să înțelegem pe deplin semnificația pe care Paul și comunitățile sale au atribuit-o colectei pentru săracii din Ierusalim. A fost vorba de o inițiativă complet nouă în panorama activităților religioase: nu a fost obligatorie, ci liberă și spontană; au luat parte la ea toate Bisericile întemeiate de Paul spre Occident. Colecta exprima datoria comunităților sale față de Biserica mamă din Palestina, de la care au primit darul indescriptibil al evangheliei. Așa de mare este valoarea pe care Paul o atribuie acestui gest de împărtășire încât rar o numește simplu "colectă": pentru el ea este mai degrabă "slujire", "binecuvântare", "iubire", "har", ba chiar "liturgie" (2Cor 9). În mod deosebit surprinde acest ultim termen, care conferă colectei în bani și o valoare cultuală: pe de o parte ea este un gest liturgic sau "slujire", oferită lui Dumnezeu de orice comunitate, pe de altă parte este acțiune de iubire făcută în favoarea poporului. Iubirea față de cei săraci și liturgia divină merg împreună, iubirea față de săraci este liturgie. Cele două orizonturi sunt prezente în orice liturgie celebrată și trăită în Biserică, care prin natura sa se opune separării între cult și viață, între credință și fapte, între rugăciune și caritatea față de frați. Astfel, Conciliul din Ierusalim se naște pentru a rezolva chestiunea modului de a se comporta cu păgânii care ajungeau la credință, alegând pentru libertatea de circumcizie și de preceptele impuse de Lege și se rezolvă în instanța eclezială și pastorală care pune în centru credința în Cristos Isus și iubirea față de săracii din Ierusalim și din toată Biserica. Al doilea episod este cunoscutul incident din Antiohia, în Siria, care atestă libertatea interioară de care se bucura Paul: cum trebuie să se comporte cu ocazia comuniunii de masă între credincioși de origine iudaică și cei de matrice păgână? Aici iese în evidență celălalt epicentru al respectării Legii mozaice: distincția între mâncăruri curate și necurate, care îi diviza profund pe evreii zeloși de păgâni. Inițial, Chefa, Petru, stătea la masă și cu unii și cu alții; însă, sosind câțiva creștini legați de Iacob, "fratele Domnului" (Gal 1,19), Petru a început să evite contactele la masă cu păgânii, pentru a nu-i scandaliza pe cei care continuau să respecte legile de puritate alimentară; și alegerea a fost împărtășită de Barnaba. Această alegere îi diviza profund pe creștinii veniți din circumcizie și creștinii veniți din păgânism. Acest comportament, care amenința realmente unitatea și libertatea Bisericii, a trezit reacțiile aprinse ale lui Paul, care a ajuns să-l acuze pe Petru și pe ceilalți de ipocrizie: "Dacă tu, care ești iudeu, te porți ca un păgân și nu trăiești ca un iudeu, cum îi poți constrânge pe păgâni să trăiască asemenea păgânilor?" (Gal 2,14). În realitate, erau diferite preocupările lui Paul, pe de o parte, și ale lui Petru și Barnaba, pe de altă parte: pentru aceștia din urmă separarea de păgâni reprezenta o modalitate pentru a-i ocroti și pentru a nu-i scandaliza pe credincioșii proveniți din iudaism; în schimb, pentru Paul constituia un pericol de înțelegere greșită a mântuirii universale în Cristos oferită atât păgânilor cât și iudeilor. Dacă justificarea se realizează numai în virtutea credinței în Cristos, a conformității cu el, fără nici o faptă a Legii, ce sens are să se mai respecte puritățile alimentare cu ocazia împărtășirii mesei? Foarte probabil erau diferite perspectivele lui Petru și a lui Paul: pentru primul să nu-i piardă pe iudeii care au aderat la evanghelie, pentru al doilea să nu diminueze valoarea mântuitoare a morții lui Cristos pentru toți credincioșii. Este straniu, dar scriind creștinilor din Roma, câțiva ani după aceea (pe la jumătatea anilor 50 d.C.), însuși Paul se va afla în fața unei situații asemănătoare și va cere celor puternici să nu mănânce mâncare necurată pentru a nu-i pierde sau pentru a nu-i scandaliza pe cei slabi: "Este mai bine să nu mănânci carne, să nu bei vin și să eviți orice lucru pentru care fratele tău se scandalizează" (Rom 14,21). Incidentul din Antiohia s-a dovedit astfel o lecție atât pentru Petru cât și pentru Paul. Numai dialogul sincer, deschis la adevărul evangheliei, a putut să orienteze drumul Bisericii: "Căci împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt" (Rom 14,17). Este o lecție pe care trebuie s-o învățăm și noi: cu carismele diferite încredințate lui Petru și lui Paul, să ne lăsăm toți conduși de Duhul, căutând să trăim în libertatea care își are orientarea sa în credința în Cristos și se concretizează în slujirea fraților. Esențial este să fim tot mai conformi cu Cristos. Așa devenim realmente liberi, așa se exprimă în noi nucleul cel mai profund al Legii: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. Să-l rugăm pe Domnul care să ne învețe să împărtășim sentimentele sale, pentru a învăța de la el adevărata libertate și iubirea evanghelică ce îmbrățișează orice ființă umană. Traducere: Mihai Pătrașcu Sursa: www.ProFamilia.ro Contor Accesări: 1317, Ultimul acces: 2026-08-03 07:47:02
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
