Pilonii necredinţei: Machiavelli

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pilonii necredinţei: Machiavelli

[2010-10-31]

Peter Kreeft
Traducător: Cristina-Iosefina Paradovschi
Teme: Apologetică

Niccolo Machiavelli

Trebuie să vorbim despre 'duşmanii' credinţei, deoarece viaţa de credinţă este un adevărat război. Aşa spun toţi profeţii, apostolii, martirii şi Însuşi Domnul nostru. Cu toate acestea, noi evităm să vorbim despre duşmani. De ce? Parţial, din cauza fricii noastre de a confunda duşmanii spirituali cu cei materiali; de a urî păcătosul împreună cu păcatul, de a uita că 'lupta noastră nu este cu carnea şi cu sângele, dar cu căpeteniile, cu puterile, cu conducătorii întunericului acestui veac prezent, cu spiritele rele în locurile cereşti' (Efeseni 6,12).

Această frică este însă mai neîntemeiată astăzi decât oricând în trecut. Nici o generaţie nu a fost mai suspicioasă de militarism, mai îngrozită de ororile războiului fizic, decât a noastră. Şi nici o generaţie nu a fost mai predispusă să confunde păcatul cu păcătosul, nu prin ură faţă de păcătos împreună cu păcatul lui, ci iubind păcatul împreună cu păcătosul. Folosim de multe ori cuvântul 'compasiune' ca un echivalent pentru relativism moral.

Suntem de asemenea slabi. Nu ne place să luptăm pentru că lupta înseamnă suferinţă şi jertfă. Războiul poate să nu fie un iad, dar este teribil de incomod. Şi oricum, nu suntem siguri că există ceva pentru care merită să lupţi. Poate că ne lipseşte curajul, deoarece ne lipseşte un motiv pentru a fi curajoşi. Aşa gândim noi ca oameni moderni, dar nu ca şi catolici. Ca şi catolici, ştim că viaţa este o luptă spirituală şi că există duşmani spirituali. Odată ce admitem aceasta, inevitabil vine pasul următor. În război este esenţial să îţi cunoşti duşmanul. În caz contrar, spionii lui trec neobservaţi.

Aşadar, această serie este dedicată cunoaşterii duşmanilor noştri spirituali în lupta pentru inima modernă. Vom discuta despre şase gânditori moderni care au avut un impact enorm asupra vieţii noastre de zi cu zi. Ei au făcut, de asemenea, un mare rău gândirii creştine. Numele lor: Machiavelli, inventatorul 'noii moralităţi'; Kant, care a subiectivizat Adevărul; Nietzsche, auto-proclamat 'Anti-Crist'; Freud, fondatorul 'revoluţiei sexuale', Marx, falsul Moise pentru mulţimi; şi Sartre, apostolul absurdităţii.

Niccolo Machiavelli (1496-1527) a fost fondatorul filosofiei politice şi sociale modern. El a revoluţionat total istoria gândirii, fiind conştient de radicalitatea filosofiei sale. El şi-a comparat lucrarea cu cea a lui Columb, ca descoperitor al unei lumi noi, şi cu cea a lui Moise, ca lider al unui nou popor ales, care ar putea ieşi din robia ideilor morale într-o nouă ţară promisă, a puterii şi a practicităţii. Revoluţia lui Machiavelli poate fi rezumată în şase puncte.

Pentru toţi gânditorii sociali anteriori, virtutea reprezenta scopul vieţii politice. O societate bună era concepută ca una în care oamenii sunt buni. Până la Machiavelli, nu a existat un 'etalon dublu' pentru bunătatea individuală şi cea socială. Începând cu el, politica s-a transformat din arta binelui în arta posibilului. Influenţa lui asupra acestui punct a fost enormă. Toţi marii filozofi sociali şi politici (Hobbes, Locke, Rousseau, Mill, Kant, Hegel, Marx, Nietzsche, Dewey) au respins ulterior ţelul virtuţii, la fel cum Machiavelli a coborât standardele şi aproape toată lumea a început să salute noul stindard.

Machiavelli argumenta că morala tradiţională este precum stelele: frumoasă dar prea îndepărtată pentru a arunca o lumină utilă pe drumul nostru pământesc. În schimb, noi avem nevoie de felinare realizate de oameni; cu alte cuvinte, obiective realizabile. Noi trebuie să ne luăm poverile de pe pământ şi nu din ceruri, din ceea ce oamenii şi societăţile realizează şi nu din ceea ce ei ar trebui să facă.

Esenţa revoluţiei lui Machiavelli a fost de a judeca idealul prin intermediul realităţii, mai degrabă decât realitatea prin ideal. Un ideal este bun pentru el numai în cazul în care este practic; astfel, Machiavelli este tatăl pragmatismului. Nu numai că 'scopul scuză mijloacele' - pentru orice mijloace care funcţionează - dar chiar şi mijloacele justifică scopul, în sensul că un scop este valoros numai dacă există mijloace practice pentru atingerea acestuia. Cu alte cuvinte, cel mai mare bun este succesul.

Machiavelli nu numai că a redus standardele morale, ci le-a şi abolit. El a fost mai mult decât pragmatic, el a fost un anti-moralist. Singura relevanţă pe care a văzut-o pentru moralitate a fost aceea de a-i sta în cale. Pentru ca un prinţ să aibă succes el considera că era necesar 'să înveţe cum să nu fie bun' ( 'Prinţul', cap. 15), cum să nu respecte promisiunile, să mintă, să trişeze şi să fure (cap. 18). Din cauza acestor puncte de vedere, unii dintre contemporanii lui Machiavelli au văzut 'Prinţul' literalmente ca o carte inspirată de diavol. Dar oamenii de ştiinţă moderni o văd în general ca inspirată din ştiinţă. Ei îl apără pe Machiavelli pretinzând că el nu a negat moralitatea, ci pur şi simplu a scris o carte despre un alt subiect, despre ceea ce este mai degrabă decât despre ceea ce ar trebui să fie. Ei chiar îl laudă pentru lipsa lui de ipocrizie, sugerând că moralismul se identifică cu ipocrizia.

Aceasta este obişnuita greşeală modernă de interpretare a ipocriziei: să nu pui în practică ceea ce predici. În acest sens, toţi oamenii sunt ipocriţi cu excepţia cazului în care se opresc din a predica. Matthew Arnold a definit ipocrizia ca 'tributul pe care viciul îl plăteşte virtuţii'. Machiavelli a fost primul care a refuzat să plătească chiar şi acel tribut. El a biruit ipocrizia nu prin ridicarea practicii la nivelul predicării, ci prin coborârea predicării la nivelul practicii, conformând idealul la real, mai degrabă decât realul la ideal.

De fapt, el chiar predică: 'Tată, nu predica!' - ca şi un recent cântec rock. Vi-l puteţi imagina pe Moise spunând lui Dumnezeu pe Muntele Sinai: 'Tată, nu predica!'? Sau Maria îngerului? Sau Cristos în Ghetsimani, în loc de 'Tată, nu voia mea ci voia Ta să se facă'? Dacă puteţi, atunci vă imaginaţi iadul, pentru că speranţa noastră în ceruri depinde acei oameni care i-au spus lui Dumnezeu: 'Tată, predică-ne!' De fapt, am definit greşit 'ipocrizia'. Ea nu este eşecul în a practica ceea ce predici, ci incapacitatea de a crede ceea ce predici. Ipocrizia este propagandă. Prin această definiţie Machiavelli aproape a fost inventatorul ipocriziei, pentru că el aproape a fost inventatorul propagandei. A fost primul filosof care a sperat să convertească lumea întreagă prin intermediul propagandei.

El a văzut viaţa ca un război spiritual împotriva Bisericii şi a propagandei sale. Credea că fiecare religie este o propagandă cu o influenţă ce durează între 1666 şi 3000 ani, că sfârşitul creştinismului va avea loc cu mult timp înainte de sfârşitul lumii, probabil în jurul anului 1666, distrus fie de invaziile barbare din Est (ceea ce este acum Rusia) fie printr-o slăbire din interior a Occidentul creştin, fie prin ambele. Aliaţii lui au fost toţi creştini căldicei care au iubit patria lor pământească mai mult decât pe cea cerească, pe Cezar mai mult decât pe Cristos, succesul social mai mult decât virtutea. Lor le-a fost adresată propaganda lui. Sinceritatea totală referitoare la scopurile sale şi ateismul mărturisit i-ar fi fost fatale, aşa că el a fost atent să evite ereziile explicite. Dar lui îi aparţine distrugerea 'falsului catolic', iar mijloacele lui au fost constituite de propaganda agresiv secularistă. (S-ar putea argumenta, probabil cu iritare, că el a fost tatăl la mass-media moderne.)

El a descoperit cele două instrumente necesare pentru a comanda comportamentul oamenilor şi, astfel, pentru a controla istoria omenirii: stiloul şi sabia, propaganda şi armele. În acest fel, atât minţile cât şi trupurile puteau fi dominate, şi dominarea a fost scopul lui. El a văzut că viaţa şi istoria umană sunt determinate doar de două forţe: Virtu (forţa) şi Fortuna (norocul). Formula simplă pentru succes a fost maximizarea la Virtu şi minimizarea Fortunei. El îşi încheie lucrarea 'Prinţul' cu această imagine şocantă: 'Fortuna este o femeie, şi dacă ea trebuie să fie supusă, este necesar să fie bătută şi constrânsă' (cap. 25). Cu alte cuvinte, secretul succesului este un fel de viol.

Armele sunt la fel de necesare ca şi propaganda pentru a deţine controlul, iar Machiavelli a fost un vultur. El considera că 'nu poţi avea legi bune fără arme bune, şi acolo unde există arme bune, inevitabil vor fi şi legi bune' (cap. 12). Cu alte cuvinte, justiţia 'vine din ţeava pistolului', ca să îl parafrazăm pe Mao Tse-tung. Machiavelli credea că 'toţi profeţii înarmaţi au cucerit iar cei neînarmaţi au jelit' (cap. 6). Moise, aşadar, trebuie să fi folosit arme despre care Biblia nu a relatat, iar Isus, supremul profet neînarmat, a ajuns la durere; El a fost răstignit şi nu a înviat. Dar mesajul Său a cucerit lumea prin propagandă, prin arme intelectuale. Acesta a fost războiul pornit de Machiavelli.

Relativismul social a apărut, de asemenea, din filozofia lui Machiavelli. El nu a recunoscut alte legi mai presus de cele ale diferitelor societăţi, şi pentru că aceste legi şi societăţi îşi au originea mai degrabă în violenţă decât în moralitate, consecinţa este că moralitatea se bazează pe imoralitate. Argumentul spunea ceva de genul: Moralitatea poate veni numai de la societate, de vreme ce nu există nici un Dumnezeu, şi nici o lege morală naturală universală dată de Dumnezeu. Fiecare societate îşi are însă originea într-o revoluţie sau în violenţă. De exemplu, în societatea romană, dreptul roman îşi are originea în asasinarea lui Remus de către fratele său, Romulus. Istoria umanităţii începe cu uciderea lui Abel de către Cain. Prin urmare, la baza legilor stă fărădelegea. La baza moralităţii stă imoralitatea.

Argumentul este la fel de puternic ca prima sa premisă, care este de fapt ateismul implicit, la fel ca întregul relativism sociologic, inclusiv cel care domină mintea scriitorilor şi cititorilor aproape tuturor manualelor sociologice de astăzi. Machiavelli a criticat creştinismul şi idealurile clasice de caritate cu un argument similar. El a întrebat: Cum puteţi obţine bunurile pe care le dăruiţi? Printr-o competiţie egoistă. Toate bunurile au fost obţinute pe cheltuiala altuia: dacă felia mea de plăcintă este atât de mare, atunci feliile celorlalţi trebuie să fie mult mai mici. Astfel spus, altruismul depinde egoism.

Argumentul presupune materialismul, pentru că bunurile spirituale nu se diminuează atunci când sunt împărtăşite sau dăruite, şi nici nu privează pe altcineva atunci când eu le-am dobândit. Cu cât eu iau mai mulţi bani, cu atât voi aveţi mai puţini, şi cu cât dau mai mult, cu atât voi avea mai puţin. Dar dragostea, adevărul, prietenia şi înţelepciunea, mai degrabă cresc decât să scadă atunci când sunt împărtăşite. Materialistul pur şi simplu nu vede acest lucru, sau nu îi pasă. Machiavelli credea că toţi oamenii sunt inerent egoişti. Pentru el nu exista conştiinţa înnăscută sau instinctul moral. Aşadar singura modalitate de a-i face pe oameni să se comporte moral era forţa, de fapt forţa totalitară, pentru a-i constrânge să acţioneze contrar naturii lor. Totalitarismul modern îşi are originile tot la Machiavelli.

Dacă un om este inerent egoist, atunci doar frica, şi nu iubirea, poate să îl mişte efectiv. Astfel, Machiavelli a scris: 'Este mult mai bine să fim temuţi decât iubiţi... [pentru că] oamenii îşi fac mai puţine griji că vor leza pe unul care se face iubit, decât pe acela care se face temut. Legătura de iubire este una pe care oamenii - creaturi mizerabile ce sunt - o distrug atunci când este în avantajul lor să facă acest lucru, dar frica este întărită de o teamă de pedeapsă, care este întotdeauna eficace' (cap. 17).

Cel mai uimitor lucru despre această filozofie brutală este că a câştigat mintea modernă, deşi doar prin atenuarea sau mascarea aspectelor sale mai întunecate. Succesorii lui Machiavelli au atenuat atacul său asupra moralităţii şi religiei, dar nu au revenit la ideea unui Dumnezeu personal sau a unei moralităţi obiective şi absolute ca fundament al societăţii. Limitările aduse de Machiavelli tind să apară ca o lărgire. El pur şi simplu a tăiat partea superioară a 'clădirii vieţii'; fără Dumnezeu, numai omul; fără suflet, doar trupul; fără spirit, doar materie; fără 'ar trebui' ci doar 'este'. Totuşi, această clădire strâmbă a apărut (prin propagandă) asemenea unui Turn Babel, această limitare a apărut ca o eliberare din 'închisoarea' moralităţii tradiţionale, cum ar fi să faci încă o gaură la curea.

Satana nu este un basm; el este un strateg şi un psiholog genial, şi este absolut real. Argumentările lui Machiavelli constituie unele dintre minciunile cele mai de succes ale Satanei în ziua de astăzi. Ori de câte ori suntem ispitiţi, el foloseşte această minciună pentru a face ca răul să pară bun şi de dorit; pentru a face ca robia lui apară ca o libertate iar 'glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu' să apară ca o sclavie. 'Tatălui minciunii' nu îi place să spună mici minciuni, ci Marea Minciună, pentru a întoarce adevărul cu susul în jos. Iar el reuşeşte să scape 'cu faţa curată' din aceasta - doar dacă noi nu spulberăm camuflajul sub care se ascund spionii Inamicului.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 860, Ultimul acces: 2026-08-05 22:32:11

Timp total: 0.03s...

[]:1