Valorile care identifică Europa (II)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Valorile care identifică Europa (II)

[2011-02-28]

- Cât priveşte imigraţia, CCEE are raporturi strânse cu episcopii africani. Îndeosebi în ce domenii se manifestă colaborarea?
- În Africa, este grea viaţa episcopilor înşişi. Mulţi nu reuşesc să plătească nici măcar costurile de călătorie pentru întâlnirile anuale. Trebuie găsite modurile de a le oferi o contribuţie pentru ca să poată avea confraţii noştri mijloacele pentru a menţine contacte obişnuite cu exteriorul. Există desigur imigraţia africană, adesea clandestină sau forţată sau constrânsă de incertitudini şi persecuţii politice. Există mulţi catolici care emigrează din Africa spre zona Golfului arabic sau în Europa. În continentul nostru este important a nu constrânge aceşti indivizi să se integreze cât mai repede posibil în parohii, ci a lăsa ca să fie însoţiţi de preotul din propria lor ţară, pentru că stilul de viaţă religios este desigur diferit în naţiunile din care provin. Însoţirea din partea Bisericii lor de origine poate să-i ajute şi în păstrarea propriei identităţi şi în ajutorul reciproc printre imigraţi, precum şi în crearea raportului, cale tot mai strâmtă, cu Biserica locală din ţara în care ajung. Cred că această însoţire ecleziastică poate să contribuie şi la o bună integrare a acestor persoane în societăţile europene, fără asimilarea lor forţată.
- În această optică, devine tot mai decisiv raportul dintre stat şi Biserică. La Forumul catolic-ortodox ţinut la Rodi în octombrie 2010, a fost tratată această temă. Date fiind diferitele provocări puse de secularizare şi de o cultură uneori anticreştină, care sunt punctele focale ale acestei relaţii, determinante pentru viitor?
- Pe de o parte libertatea religioasă şi apărarea demnităţii umane, pe de altă parte recunoaşterea identităţii culturale a popoarelor, care se referă foarte des şi la tradiţiile religioase. În afară de asta, avem convingerea comună că Bisericile trebuie să aibă posibilitatea de a participa la educarea tinerelor generaţii conform intenţiilor părinţilor. Existenţa şcolilor gestionate de Biserici sau de alte instituţii culturale şi sociale sunt manifestări ale vocaţiei noastre, aşa cum libertatea de a menţine aceste instituţii face parte din viaţa noastră, din identitatea noastră europeană.
- La Rodi s-a vorbit şi de apărarea crucifixului în locurile publice sau mai generic despre problema simbolurilor religioase.
- Desigur, chiar dacă statul în Europa în general nu este confesional, prezenţa simbolurilor religioase în locurile publice nu este ceva care încalcă separarea dintre stat şi Biserică, ci o manifestare importantă a identităţii culturale a popoarelor europene. Atât statul cât şi Biserica muncesc pentru oameni. Oamenii, conform propriei culturi, propriilor convingeri şi tradiţii, pot folosi simbolurile religioase pe care le îndrăgesc. "Faţada urbanistă" prezentă în oraşele de pe continentul nostru, prezenţa bisericilor, a statuilor sau a imaginilor (de exemplu la Roma chioşcurile de ziare mariane de-a lungul străzilor), aparţin identităţii, fizionomiei acestor oraşe, acestor popoare. Nu că ar avea cineva un motiv suficient pentru a face să dispară toate acestea. Cred că o colaborare sănătoasă cu un stat corect separat de Biserică - adică dintre un stat, aşa cum spun unii, caracterizat de o laicitate pozitivă şi o Biserică în mod tradiţional prezentă în ţară - poate să fie şi în viitor foarte obişnuită, foarte utilă pentru bunăstarea fizică, psihică şi spirituală a unor populaţii întregi.
- Şi din Biserica Ortodoxă există apeluri pentru a apăra rădăcinile creştine ale Europei. În contextul general de astăzi, unde aproape tot ceea ce este propus de Biserici este privit cu prejudecată şi suspiciune, ce posibilităţi de intervenţie rămân pentru a realiza acest obiectiv şi în ce domenii?
- Cred că în societăţile europene nu este preocuparea principală prezenţa credinţei creştine sau a rădăcinilor creştine ale Europei. Dimpotrivă, există preocupări cum ar fi prăbuşirea financiară sau alte lucruri care sunt, propriu-zis pentru lumea seculară, provocări foarte puternice şi radicale. Prezenţa Bisericilor nu este deloc un lucru negativ, ci o resursă care foloseşte chiar şi ordinii publice. O convingere morală care este pe larg răspândită, bazată pe realitatea fiinţei umane, a lumii, pe capacitatea umană de a cunoaşte realitatea lumii şi criteriile de comportament uman, este o resursă care poate să dea stabilitate societăţii, protejând-o de anarhie şi de criminalitate. Pentru aceasta este comprehensibil că nu puţini politicieni din lumea ex-comunistă sprijină tocmai Bisericile tradiţionale în ţările lor, văzând necesitatea de a recâştiga o demnitate, o identitate a propriului popor, pentru a evita prăbuşirea şi respectivul gol cultural care se află în sânul societăţilor secularizate din anumite naţiuni, unde căderea comunismului a lăsat pământ pârjolit.
- Însă în lumea occidentală, conform dumneavoastră, se întâmplă acelaşi lucru?
- În lumea occidentală aceste procese erau mai organice, adică nu aveau loc "rupturi" ca introducerea comunismului cu dictatura; nici prezentarea problemei nu era aşa de rapidă şi clară ca la noi în 1989-1990, când a căzut Zidul şi au căzut şi barierele ideologice. Deci, atât conştientizarea valorilor noastre tradiţionale cât şi secularizarea antecedentă au fost procese mai lente şi organice. Însă analogia există şi în Occident.
- Conform statisticilor, credincioşii practicanţi sunt tot mai puţini în Europa.
- Cine spune asta? Nu este aşa. Ce înseamnă practica religioasă? Unii sociologi califică nepracticanţi pe catolicii care nu de cincizeci şi două de ori (numărul săptămânilor într-un an), ci numai de treizeci de ori, frecventează Liturghia duminicală. Deci, criteriile sociologilor nu sunt suficiente pentru a măsura apartenenţa religioasă pentru că orice persoană are dreptul sacru de a se defini de exemplu catolic. Unul care este botezat în Biserica Catolică şi se mărturiseşte catolic, trebuie să fie recunoscută ca atare. Nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi prea mult. De exemplu, la Budapesta proporţia catolicilor botezaţi care frecventează Liturghiile duminicale în ultimii ani era aceeaşi ca la începutul secolului al XX-lea. Între timp, a avut loc o mare îmbunătăţire, apoi o nouă coborâre, însă toate acestea trebuie privite şi cu criterii istorice.
Eu nu cred că există o stradă cu sens unic. Desigur trebuie să luptăm pentru a trezi identitatea şi simţul religios şi a aprofunda misiunea în marile oraşe, tocmai pentru a arăta oamenilor, adesea indiferenţi, ce înseamnă credinţa noastră şi cum poate să dea lumină şi energie întregii societăţi. Ea poate şi să umanizeze societăţile din marile oraşe, care sunt de acum foarte des fără personalitate, foarte reci, sau fără chip uman. Deci trebuie să trezim necesitatea noastră şi capacitatea noastră de a umaniza lumea din jurul nostru. Isus Cristos este Răscumpărătorul întregii omeniri. Persoana sa este calea pentru adevărata fericire, pentru viaţa societăţii bazate pe iubire.
- Trebuie să apărăm rădăcinile creştine. Dar cum va trebui să acţionăm?
- În mii de forme: pe mass-media şi prin limbajele culturii, muzicii, dansului, spectacolului, dar şi prin predica directă, chiar şi pe străzi, de ce nu? Trebuie să arătăm oamenilor că suntem catolici, să le spunem oamenilor că Biserica este prezentă, are ceva de spus. Trebuie întărite familiile, parohiile, şi ca şi comunităţi, ca locuri de întâlnire şi de ajutor reciproc. Trebuie avută o sensibilitate specială faţă de cei mai săraci, faţă de cei care sunt în afara reţelei de protecţie socială şi care nu mai au nici casă nici loc de muncă, nici comunitate de referinţă. Trebuie căutaţi şi trebuie să stăm aproape de ei. Nu e suficient a menţine sistemele anonime care funcţionează numai în termeni economici, ci trebuie să privim persoana într-o situaţie de criză, persoana şomeră, fără casă, bolnavă, bătrână. Acest efort din partea Bisericii este pe larg posibil pentru că există, slavă Domnului, o mare predispoziţie la voluntariat. La nivel parohial, fără organizaţii cu personalitate juridică, fără structuri de finanţare publică, există o promptitudine de a ajuta care trebuie recunoscută şi respectată, şi acest lucru constituie o rază de speranţă, o autentică mărturie a apartenenţei noastre la Cristos.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 938, Ultimul acces: 2026-08-04 16:13:46

Timp total: 0.03s...

[]:1