Pilonii necredinţei: Karl Marx

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pilonii necredinţei: Karl Marx

[2011-04-02]

Peter Kreeft
Traducător: Cristina-Iosefina Paradovschi
Teme: Apologetică

Trebuie să vorbim despre "duşmanii" credinţei deoarece viaţa de credinţă este un adevărat război

Printre numeroşii oponenţi ai credinţei creştine, cu siguranţă marxismul nu este cea mai importantă, cea mai impozantă sau cea mai impresionantă filozofie din istorie. Până de curând, însă, în mod sigur a fost cea mai influentă. Comparând hărţile lumii din anii 1917, 1947 si 1987, se observă cât de implacabil a fost cursul sistemului de gândire marxist, astfel încât a inundat o treime din lume în doar două generaţii - o performanţă realizată doar de două ori în istorie: de către creştinismul timpuriu şi islamismul timpuriu.

În urmă cu zece ani, fiecare conflict politic şi militar din lume, din America Centrală şi până în Orientul Mijlociu, se producea pe axa comunism - anti-comunism. Chiar şi fascismul a devenit popular în Europa, şi este încă o forţă care să conteze în America Latină, în mare măsură din cauza opoziţiei sale la "spectrul comunismului", după cum îl numeşte Marx în prima teză a lui: "Manifestul Comunist". "Manifestul" a constituit unul dintre momentele-cheie în istorie. Publicat în 1848 - "anul revoluţiilor" în toată Europa - este în esenţă, ca şi Biblia, o filozofie a istoriei, trecut şi viitor. Tot trecutul istoric se reduce la lupta de clasă între asupritor şi asuprit, stăpân şi sclav, fie că este vorba de rege versus popor, preot versus enoriaş, meşter versus ucenic, sau chiar soţ versus soţie, părinte versus copil.

Aceasta este o viziune a istoriei chiar mai cinică decât cea a lui Machiavelli. Iubirea este total interzisă sau ignorată; concurenţa şi exploatarea sunt regulile universale. Conform celor afirmate de Marx, acest lucru se poate totuşi schimba, pentru că acum, pentru prima dată în istorie, nu mai avem multe clase sociale, ci numai două: burghezia ("cei care au", proprietarii mijloacelor de producţie) şi proletariatul ("cei care nu au", non-proprietarii mijloacelor de producţie). Aceştia din urmă trebuie să se vândă pe ei înşişi şi munca lor proprietarilor până la revoluţia comunistă, care va "elimina" (eufemism pentru "crimă") burghezia şi astfel va elimina clasele sociale şi conflictul de clasă pentru totdeauna, instituind un mileniu de pace şi egalitate. După ce a fost extrem de cinic cu privire la trecut, Marx devine extrem de naiv cu privire la viitor.

Ce l-a făcut pe Marx ceea ce a fost? Care au fost sursele crezului său? Marx, în mod deliberat, s-a întors cu 180 de grade faţă de (1) supranatural şi (2) patrimoniul său evreiesc, îmbrăţişând (1) ateismul şi (2) comunismul. Totuşi, marxismul păstrează toţi principalii factorii structurali şi emoţionali ai religiei biblice într-o formă secularizată. Marx, asemenea lui Moise, este profetul care conduce pe noul Popor Ales, proletariatul, din sclavia capitalismului în Ţara Promisă a comunismului, traversând Marea Roşie a revoluţiei sângeroase din toată lumea, prin pustietatea suferinţei efemere, dedicate partidului - noua preoţie.

Revoluţia este noua "Zi a Domnului", Ziua Judecăţii de Apoi; purtătorii de cuvânt ai partidului sunt noii profeţi; şi epurările politice în cadrul partidului pentru a menţine puritatea ideologică sunt noile judecăţi divine cu privire la îndărătnicia Poporului Ales şi a liderilor lui. Tonul mesianic al comunismului îl face, din punct de vedere structural şi emoţional, să fie mai mult ca o religie decât orice alt sistem politic cu excepţia fascismului. Aşa cum Marx a preluat forma şi spiritul moştenirii sale religioase, dar nu şi conţinutul, acelaşi lucru l-a făcut cu moştenirea sa filozofică hegeliană, transformând filosofia lui Hegel de "idealism dialectic" în "materialism dialectic"! Se spune că "Marx l-a pus pe Hegel cu capul în jos", adică i-a răsturnat filozofia.

Marx a moştenit şapte idei radicale de la Hegel:

1. Monismul: ideea că totul este una şi că distincţia - de bun simţ - între materie şi spirit este iluzorie. Pentru Hegel, materia era doar o formă de spirit, iar pentru Marx, spiritul era doar o formă de materie.

2. Panteismul: noţiunea potrivit căreia distincţia dintre Creator şi creatură - idee distinctiv iudaică - este falsă. Pentru Hegel, lumea este creată ca o expresie a lui Dumnezeu (Hegel a fost un panteist); pentru Marx, Dumnezeu este redus la lume (Marx a fost un ateu).

3. Istoricismul: ideea că totul se schimbă, chiar şi adevărul; că nu există nimic deasupra istoriei care să o judece şi că, prin urmare, ceea ce este adevărat într-o epocă devine fals în alta, sau vice-versa. Cu alte cuvinte, Timpul este Dumnezeu.

4. Dialectica: ideea că istoria se dezvoltă numai prin conflictele dintre forţele oponente, o "teză" vs o "antiteză" evoluând spre o "sinteză mai mare". Acest lucru se aplică la clase, naţiuni, instituţii şi idei. Valsul dialectic este dansat în sala de bal a istoriei până când va veni în cele din urmă Împărăţia lui Dumnezeu - Împărăţie pe care Hegel a identificat-o cu statul prusac. Marx a internaţionalizat Împărăţia la statul comunist mondial.

5. Fatalismul: ideea că dialectica şi rezultatele sale sunt inevitabile şi necesare, nu libere. Marxismul este un fel de predestinare calvinistă fără un Predestinator divin.

6. Statismul: ideea că, deoarece nu există nici un adevăr sau o lege eternă, care să transcendă istoria, statul este suprem şi necriticabil. Aici Marx a internaţionalizat din nou naţionalismul lui Hegel.

7. Militarism: ideea că, deoarece nu există o lege universală naturală sau veşnică peste toate statele, care să judece şi să rezolve diferenţele dintre ele, războiul este inevitabil şi necesar atât timp cât există state.

Asemenea multor altor gânditori anti-religioşi de la Revoluţia Franceză încoace, Marx a adoptat secularismul, ateismul şi umanismul Iluminismului secolului XVIII, alături de raţionalismul şi credinţa sa în ştiinţă ca potenţial atotştiutoare şi în tehnologie ca potenţial atotputernică. Aici, din nou, forma, perceperea şi rolul religiei biblice sunt transferate către un alt zeu şi către o altă credinţă. Pentru că raţionalismul este o credinţă, nu o dovadă. Credinţa că raţiunea umană poate cunoaşte tot ceea ce este real nu poate fi dovedită prin raţiunea umană. Iar convingerea că tot ceea ce este real poate fi dovedit prin metode ştiinţifice nu poate în sine să fie dovedită prin metode ştiinţifice.

A treia influenţă asupra lui Marx, pe lângă cea hegeliană şi cea a raţionalismului iluminist, a fost reducţionismul economic: reducerea tuturor problemelor la probleme economice. Dacă Marx ar citi acum această analiză, el ar spune că adevărata cauză a ideilor mele nu este puterea minţii mele de a cunoaşte adevărul, ci structurile economice capitaliste ale societăţii care m-a "produs". Marx a crezut că în om gândirea este determinată în totalitate de materie; că omul este determinat în totalitate de societate; iar societatea este determinată în totalitate de către economie. Aici este răsturnat punctul de vedere tradiţional potrivit căruia mintea conduce trupul, omul conduce societatea, şi societatea conduce economia.

În final, Marx a adoptat ideea proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie, de la gânditorii anteriori "socialişti utopici". Marx spunea: "Teoria comunismului poate fi rezumată într-o frază unică: desfiinţarea proprietăţii private". De fapt, singurele societăţi din istorie care au practicat cu succes comunismul sunt mănăstirile, kibuţurile, triburile şi familiile (pe care Marx a dorit, de asemenea, să le desfiinţeze). Toate guvernele comuniste (cum ar fi cel al URSS) au transferat proprietatea statului şi nu poporului. Credinţa lui Marx că statul va "dispare" din proprie iniţiativă după ce a eliminat capitalismul şi a pus în locul lui comunismul s-a dovedit a fi uimitor de naivă. Odată ce puterea este confiscată, numai înţelepciunea şi sfinţenia ar renunţa la ea. Apelul cel mai profund al comunismului, mai ales în ţările lumii a treia, nu a fost voinţa de a trăi în comunitar, ci "voinţa de putere", cum a numit-o Nietzsche. Nietzsche a văzut mult mai adânc în inima comunismului decât Marx.

Cum se descurcă Marx cu obiecţiile evidente asupra comunismului: că desfiinţează intimitatea şi proprietatea privată, individualitatea, libertatea, motivaţia de a lucra, educaţia, căsătoria, familia, cultura, naţiunile, religia şi filosofia? El nu neagă faptul că comunismul elimină aceste lucruri, dar spune că acest lucru a fost făcut deja de capitalism. De exemplu, el susţine că "burghezul vede în soţia lui un simplu instrument de producţie". Privitor la problemele cele mai sensibile şi importante, familia şi religia, el oferă argumente mai degrabă retorice decât logice, ca de exemplu: "Flecăreala burghezului despre familie şi educaţie, despre legătura sfântă dintre părinte şi copil, devine tot mai dezgustătoare..." Şi aici este "răspunsul" lui la obiecţiile religioase şi filosofice: "Acuzaţiile aduse comunismului din punct de vedere religios, filosofic şi mai general ideologic nu merită o examinare serioasă".

Cea mai simplă respingere a marxismului este aceea că materialismul său pur şi simplu se contrazice singur. Daca ideile nu reprezintă nimic dar produc forţe materiale şi economice, cum ar fi maşini sau pantofi, atunci şi ideile comuniste sunt la fel. Dacă toate ideile noastre sunt determinate de mişcările necesare ale materiei şi nu de înţelegerea adevărului, dacă nu putem controla felul în care dăm di gură - atunci gândurile lui Marx nu sunt mai adevărate decât gândurile lui Moise. Pentru a ataca fundamentul gândirii trebuie atacat propriul atac. Dar Marx vede acest lucru şi îl admite. El reinterpretează cuvintele ca arme, nu ca adevăruri. Scopul cuvintelor din "Manifestul" (şi, în cele din urmă, chiar şi al cuvintelor din mai pseudo-ştiinţificul "Capitalul") nu este acela de a dovedi ceea ce este adevărat, ci de a încuraja revoluţia. "Filozofii doar au interpretat lumea; ceea ce trebuie făcut este schimbarea ei". Marx este în esenţă un pragmatist.

Chiar şi la acest nivel pragmatic există însă o auto-contradicţie. "Manifestul" se încheie cu acest apel celebru: "Comuniştii refuză să îşi ascundă viziunile şi ţelurile. Ei declară deschis că scopurile lor pot fi atinse numai prin răsturnarea prun forţă a tuturor condiţiilor sociale existente. Să tremure clasele dominante la o revoluţie comunistă. Proletarii nu au nimic de pierdut decât lanţurile lor. Ei au o lume de câştigat. Proletari din toate ţările, uniţi-vă!" Dar acest apel se autodistruge, pentru că Marx neagă liberul arbitru. Totul este predestinat; revoluţia este "inevitabilă" chiar dacă aleg să mă alătur ei sau nu. Nu poţi face apel la libera alegere şi, în acelaşi timp, să o negi.

Există obiecţii practice puternice la comunism, cum ar fi şi aceste două obiecţii filosofice. În primul rând, previziunile sale pur şi simplu nu au funcţionat. Revoluţia nu a avut loc acolo şi când a prezis marxismul. Capitalismul nu a dispărut, la fel nici statul, familia sau religia nu au dispărut. Iar comunismul nu a produs nici mulţumire, nici egalitate în orice loc în care a dobândit putere. Tot ceea ce Marx a fost în stare să facă a fost să se joace de-a Moise, şi să îi conducă pe proşti înapoi în robia Egiptului (lumesc). Eliberatorul real aşteaptă în culise pentru ca bufonul care acum "se făleşte şi se agită pe scenă" să îi conducă pe tovarăşii lui "nebuni către o moarte prăfuită" - un subiect pe care filosofii marxişti refuză să îl înfrunte.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 967, Ultimul acces: 2026-08-06 02:11:27

Timp total: 0.03s...

[]:1