Pilonii necredinţei: Immanuel Kant

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pilonii necredinţei: Immanuel Kant

[2011-05-14]

Peter Kreeft
Traducător: Cristina-Iosefina Paradovschi
Teme: Apologetică

Aşa spun toţi profeţii, apostolii, martirii şi Însuşi Domnul nostru. După cum avem piloni ai credinţei creştine, sfinţii, există şi persoane care au devenit piloni ai necredinţei.

Puţini filosofi în istorie au fost atât de greu de citit şi atât de plictisitori ca Immanuel Kant. Totuşi, puţini au avut un impact mai devastator asupra gândirii umane. Se spune că slujitorul devotat al lui Kant - Lumppe - a citit cu fidelitate fiecare lucrare pe care a publicat-o stăpânul său. Atunci când Kant a publicat însă lucrarea sa cea mai importantă, "Critica raţiunii pure", Lumppe a început să o citească dar nu a terminat-o, deoarece - a spus el - dacă ar fi terminat-o, ar fi ajuns într-un spital de boli mentale. De atunci, mulţi studenţi au retrăit sentimentele lui.

Totuşi, acest profesor abstract, care scria într-un stil abstract despre întrebări abstracte este, cred eu, sursa primară a ideii care pune în pericol credinţa (şi astfel şi sufletele) astăzi mai mult decât în oricare alt timp: ideea că adevărul este subiectiv. Cetăţenii simpli din oraşul său natal, Konigsburg, din Germania, unde Kant a trăit şi a scris în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au înţeles acest lucru mai bine decât filosofii de profesie, deoarece ei l-au poreclit pe Kant "Distrugătorul", şi şi-au numit câinii după el.

Kant a fost un om blând şi pios, atât de punctual încât vecinii lui îşi puteau regla ceasurile după exactitatea cu care îşi făcea plimbarea sa zilnică. Intenţia de bază a filosofiei lui a fost nobilă: să restabilească demnitatea umană în mijlocul unei lumi sceptice care se închină ştiinţei. Această intenţie a devenit clară printr-o istorioară. Kant participa la o conferinţă a unui astronom materialist, despre locul omului în univers. Astronomul şi-a încheiat prelegerea cu afirmaţia: "Vedeţi, aşadar, că din punct de vedere astronomic, omul este complet nesemnificativ". Kant a răspuns: "Profesore, aţi uitat cel mai important lucru: omul este astronomul".

Kant, mai mult decât oricare alt gânditor, a impulsionat schimbarea tipic modernă de la obiectiv la subiectiv. Acest lucru poate suna bine până când ne dăm seama că aceasta a însemnat pentru el redefinirea adevărului însuşi ca fiind subiectiv. Şi consecinţele acestei idei au fost catastrofale. Dacă ne angajăm vreodată într-o discuţie despre credinţa noastră cu cei necredincioşi, ştim din experienţă că obstacolul cel mai des întâlnit astăzi în calea credinţei nu este vreo dificultate onestă intelectuală, cum ar fi problema răului sau dogma Preasfintei Treimi, ci ipoteza că religia nu poate să privească faptele şi adevărul în mod obiectiv; că orice încercare de a convinge o altă persoană că credinţa ta este adevărată - obiectiv adevărată, adevărată pentru toată lumea - este o aroganţă de neconceput.

Religia, conform acestei mentalităţi, este practică şi nu teorie; are valori şi nu fapte; este ceva subiectiv şi privat, nu obiectiv şi public. Dogma este un "extra" rău pentru că favorizează dogmatismul. Religia, pe scurt, este egală cu etica. Şi din moment ce etica creştină este foarte similară cu etica celor mai multe religii majore, nu contează dacă eşti creştin sau nu; tot ceea ce contează este să fii o "persoană bună". (Oameni care cred acest lucru cred de asemenea că aproape toţi sunt "persoane bune", cu excepţia lui Adolf Hitler şi a criminalului în serie Charles Manson).

Kant este responsabil, în mare măsură, pentru acest mod de gândire. El a ajutat la îngroparea sintezei medievale dintre credinţă şi raţiune. El a descris filozofia sa ca "îndepărtând pretenţiile raţiunii pentru a face loc credinţei" - ca şi când credinţa şi raţiunea ar fi duşmani şi nu aliaţi. La Kant, s-a finalizat divorţul lui Luther între credinţă şi raţiune. Kant a crezut că religia nu ar putea ţine de raţiune, de dovezi sau argumente, sau chiar de cunoaştere, ci doar de sentiment, motivaţie şi atitudine. Această ipoteză a influenţat profund minţile majorităţii educatorilor religioşi (de exemplu ale celor care au redactat catehisme şi ale celor din departamentele de teologie), care şi-au îndepărtat atenţia lor de la câmpia plină de "oase goale" a credinţei, de la faptele obiective relatate în Scriptură şi rezumate în Crezul Apostolic. Ei au despărţit credinţa de raţiune şi au "căsătorit-o" cu psihologia, deoarece au crezut filosofia lui Kant.

"Două lucruri mă umplu de uimire", a mărturisit Kant: "cerul înstelat de deasupra şi legea morală din interior". Ceea ce îl uimeşte pe om îi umple inima şi îi direcţionează gândirea. Să reţinem că el era uimit în faţa a numai două lucruri, nu şi în faţa lui Dumnezeu, a lui Cristos, a Creaţiei, a Întrupării, a Învierii şi a Judecăţii de Apoi. "Cerul înstelat de deasupra" reprezintă universul fizic aşa cum este cunoscut de ştiinţa modernă. Kant clasează tot restul în subiectivitate. Legea morală nu este obiectivă ci subiectivă, nu este o Lege Naturală a binelui şi răului obiectiv care vine de la Dumnezeu, ci este o lege făcută de om, prin care hotărâm să ne legăm. (Dar dacă ne legăm noi înşine, suntem cu adevărat legaţi?) Moralitatea este o chestiune doar de intenţie subiectivă. Ea nu are conţinut, cu excepţia Regulii de Aur ("imperativul categoric" al lui Kant).

Kant susţinea că dacă legea morală ar fi venit de la Dumnezeu, mai degrabă decât de la om, atunci omul nu ar fi liber în sensul de a fi autonom. Kant trece apoi la a susţine că omul trebuie să fie autonom. Prin urmare, legea morală nu vine de la Dumnezeu, ci de la om. Biserica susţine, pornind de la aceeaşi premisă, că legea morală vine într-adevăr de la Dumnezeu. Prin urmare, omul nu este autonom. El este liber de a alege să se supună sau nu legii morale, dar nu este liber pentru a crea legea însăşi.

Deşi Kant s-a considerat a fi creştin, el a negat în mod explicit că noi am putea cunoaşte că există cu adevărat (1) Dumnezeu, (2) liberul arbitru şi (3) imoralitatea. El a spus că trebuie să trăim ca şi când aceste trei idei ar fi adevărate, pentru că dacă credem în ele, vom lua în serios moralitatea, iar dacă nu vom crede, nu o vom lua în serios. Această justificare a credinţei este din motive pur practice, ceea ce este o greşeală teribilă. Kant crede în Dumnezeu nu pentru că este adevărat, ci pentru că este util. De ce să nu credem atunci în Moş Crăciun? Dacă aş fi Dumnezeu, aş prefera un ateu cinstit în locul unui teist necinstit, iar Kant este în mintea mea un teist necinstit, deoarece există un singur motiv onest pentru a crede orice: pentru că este adevărat.

Cei care au încercat să vândă credinţa creştină în sens kantian, ca un "sistem de valori" mai degrabă decât ca adevăr, au eşuat de-a lungul generaţiilor. Când pe piaţă există atât de multe "sisteme de valori" competitive, de ce ar prefera cineva creştinismul în locul altui sistem mai simplu, cu bagaje teologice mai puţine şi mai uşoare, care are mai puţine cereri morală incomode? Kant a renunţat la luptă, de fapt, retrăgându-se de pe câmpul de luptă. El a crezut marele mit al secolului al XVIII-lea, al "Luminilor" (ce nume ironic!): că ştiinţa lui Newton este aici pentru a rămâne iar creştinismul, pentru a supravieţui, va trebui să găsească un nou loc în peisajul mental nou, schiţat de către noua ştiinţă. Singurul loc rămas a fost subiectivitatea.

Aceasta însemna ignorarea sau interpretarea ca mit a supranaturalului şi a miraculosului susţinut de creştinismul tradiţional. Strategia lui Kant a fost în esenţă aceeaşi cu cea a lui Rudolf Bultmann, tatăl "demitologizării" şi omul care poate fi responsabil mai mult decât oricine altcineva pentru pierderea credinţei studenţilor catolici. Mulţi profesori de teologie urmează teoriile sale critice reducând afirmaţiile biblice în care martori oculari descriu minuni la simple mituri, "valori" şi "interpretări pioase". Bultmann a spus despre acest presupus conflict între credinţa şi ştiinţă: "Imaginea lumii ştiinţifice este aici pentru a rămâne şi îşi va afirma dreptul său împotriva oricărei teologii, oricât de impunătoare, care intră în conflict cu ea". În mod ironic, tocmai acea "imagine a lumii ştiinţifice" a fizicii newtoniene pe care Kant şi Bultmann au acceptat-o ca absolută şi neschimbătoare este astăzi aproape universal respinsă de însăşi oamenii de ştiinţă!

Întrebarea fundamentală a lui Kant a fost: "Cum putem cunoaşte adevărul?" Când a fost tânăr, a acceptat răspunsul Raţionalismului, că cunoaştem adevărul prin intelect, nu prin simţuri, şi că intelectul posedă propriile "idei înnăscute". L-a citit pe empiricul David Hume, care, spunea Kant, "m-a trezit din somnul meu dogmatic". Ca şi alţi empirişti, Hume credea că putem cunoaşte adevărul numai prin simţuri şi că nu avem "idei înnăscute". Premisele lui Hume l-au condus însă la scepticism, la negarea faptului că am putea cunoaşte vreodată adevărul cu certitudine. Kant a văzut că atât "dogmatismul" raţionalismului cât şi scepticismul empirismului sunt inacceptabile, şi a căutat o a treia cale.

Pentru această cale exista o teorie disponibilă încă de pe timpul lui Aristotel, şi anume filosofia de bun simţ a realismului. Potrivit realismului, putem cunoaşte adevărul atât prin intelect cât şi prin simţuri, doar dacă intelectul şi simţurile lucrează în mod corespunzător şi în tandem, ca două lame ale unui foarfece. În loc de a reveni la realismul tradiţional, Kant a inventat o teorie complet nouă a cunoaşterii, numită de obicei idealism. El a numit-o "revoluţia copernicană în filosofie". Cel mai simplu termen pentru ea este subiectivismul. Echivalează cu redefinirea adevărului însuşi ca subiectiv, nu obiectiv.

Toţi filozofii anteriori au presupus că adevărul este obiectiv. Este pur şi simplu ceea ce înţelegem în mod normal prin cuvântul "adevăr": a ştii ce este într-adevăr, conformându-ne mintea la realitatea obiectivă. Unii filosofi (raţionaliştii) au crezut că putem ajunge la adevăr numai prin intermediul raţiunii. Empiriştii timpurii (cum ar fi Locke) au crezut că vom putea ajunge la el prin simţuri. Mai târziu, empiricul sceptic Hume a crezut că nu am putea ajunge deloc la el cu certitudine. Kant a negat ipoteza comună tuturor celor trei filozofii concurente, şi anume aceea că ar trebui să ajungem la adevăr, pentru că el înseamnă conformarea cu realitatea obiectivă. "Revoluţia copernicană" a lui Kant redefineşte adevărul însuşi ca realitate conformându-se ideilor. "Până acum s-a presupus că toate cunoştinţele noastre trebuie să se conformeze obiectelor... mai multe progrese pot fi făcute dacă ne asumăm ipoteza contrară, că obiectele gândirii trebuie să se conformeze după cunoştinţele noastre."

Kant a susţinut că toată cunoaşterea noastră este subiectivă. Ei bine, această afirmaţie nu este oare şi ea subiectivă? Dacă da, atunci cunoaşterea acestui fapt este, de asemenea, subiectivă, etc., iar noi suntem reduşi la o sală infinită cu oglinzi. Filosofia lui Kant este o filosofie perfectă pentru iad. Poate că cei osândiţi cred că nu sunt într-adevăr în iad, ci că totul este doar în mintea lor. Şi poate că aşa este; poate că aşa este iadul.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 837, Ultimul acces: 2026-08-06 04:37:52

Timp total: 0.03s...

[1]:1