Experimentul Terra (14), de Cornelius Greising - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

eXTReMe Tracker

Știri și Evenimente

Experimentul Terra (14), de Cornelius Greising

[2011-05-14]
EXPERIMENTUL TERRA - BIBLIE ȘI DOGMĂ

- Eseu biblic - (14)

DOGMA “DUMNEZEIRII” DOMNULUI HRISTOS
Orice dogma este o tradiție bisericească. Altfel spus, formarea unui concept străin Sfintei Scripturi. Conceptele Bibliei sunt principii. Una dintre cele mai importante dogme ale creștinismului este dogma „Dumnezeirii” Domnului Hristos. Este o dogmă chiar și pentru cei care accept㠄Dumnezeirea” Sa, dacă nu respectă condițiile de argumentare ale Sfintei Scripturi.

De exemplu, declarația „Dumnezeirii” Domnului Hristos de către Waggoner, o declarație care o încântă pe Ellen White, nu are o bază biblică.

Marea dilemă care ia naștere în această privință, încă din secolul al IV-lea, constă în faptul că Domnul Hristos este considerat, în natura divină, Fiul lui Dumnezeu. O calitate care se referă la faptul că El are un „început”. Dumnezeu în Sine nu are „început”. Tocmai de acea Arie, pe baza faptului că Domnul Hristos este numit Fiul lui Dumnezeu, își dă seama că El are un „început”. Și, deci, având un „început” nu poate fi Dumnezeu deplin. Așa privind lucrurile, Arie are dreptate.

În lupta ideologică dintre Smith și Waggoner, disputa decurge în felul următor:

Smith declară în felul următor: „Dumnezeu singur este făr㠄început”. Într-un trecut de neimaginat de îndepărtat – într-un timp care se află atât de departe în trecut, încât pentru noi muritorii apare ca din veșnicie – a apărut Cuvântul” (Es war nicht imer so, G. Knight, advent Verlag, 2002, pag 106). Smith nu ia însă în considerație îndepărtarea „începutului”, ci doar a faptului că Fiului lui Dumnezeu are un „început”. Din această cauză, ca și Arie, consideră că Domnul Hristos, nu e Dumnezeu deplin.

Waggoner declară la fel: ”Când Hristos a luat naștere din Dumnezeu… dar aceasta se află atât de departe, în veșnicie, încât Hristos pentru puterea noastră de imaginație limitată, este practic făr㠄început” (idem. pag 106).

Amândoi adversarii doctrinari de la Minneapolis – Smith și Waggoner – consideră ca Domnul Hristos are „început”. Prin urmare nici o deosebire ca bază logică. Însă rezultatul final este diferit:

- Gândirea lui Smith nu face însă nici un rabat de logică. Dacă cea de-a doua persoană a Dumnezeirii are un „început”, indiferent când, nu poate avea „Dumnezeire” deplină. Este co-substanțial, nu însă și co-etern cu Dumnezeu.

Gândirea lui Waggoner, în schimb, face un rabat de logică. Dacă cea de-a doua persoană a Dumnezeirii are un „început”, departe în veșnicie, atunci poate fi considerat ca n-are „nici un „început”. În consecință, Domnul Hristos are „Dumnezeire” deplină fiind socotit că este co-substanțial și co-etern cu Tatăl.

Având în vedere modul logic de gândire, trebuie spus c㠄începutul” Domnului Hristos, nu poate fi anulat, oricât de îndepărtat ar fi aceasta. Prin urmare, fiind vorba despre un „început”, în comparație cu Waggoner, Smith are drepate.

De fapt, nici unul nu are dreptate, nici Arie, inițiatorul acestei teorii religioase. Cu toții se încurcă în calitatea Domnului Hristos de Fiu al lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, în natura divină, fiindcă în Divinitate, nu există reproducere, ca în umanitate. Și nici în alte lumi ale Universului. Domnul Hristos capătă această calitate, doar când se întrupează. Fiindcă intră în existența umană, simulând reproducerea umană. Toate cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt egale. Unul dintre Cei trei Egali divini Se intrupează. Și pentru a-Și demonstra originea din Divinitate, Domnul Hristos este denumit Fiul lui Dumnezeu, iar pentru a-Și dovedi transferarea în lumea umană, este denumit Fiu al omului.

1. PRINCIPIUL BIBLIC AL DUMNEZEIRII
Principiul biblic declară existența Celor trei persoane ale Dumnezeirii de aceeași natură divină (co-existențială și co-eternă). Una dintre Cele trei persoane ale Dumnezeirii, așa cum deja am arătat, se întrupează. Un motiv pentru care poartă, pentru a-Și arăta originea, denumirea și de Fiu al lui Dumnezeu (mai corect Fiul Dumnezeirii) și de Fiu al omului.

La creațiune Pluralitatea divină există, dar fără să fie definită ca Trinitate. În Noul Testament Pluralitatea divină este definită ca Trinitate, în cadrul Planului de Mântuire. Există o prezentare clară, și în grup, la Botez (Mat, 28, 19).

În Vechiul Testament nu există o Trinitate definită. Cauza principală constă în faptul că Planul de Mântuire nu este ratificat. Acest plan funcționează anticipat. Din această cauză, în această perioadă istorică, nu se poate institui Trinitatea Planului de Mântuire. Și totuși în prioada vechi-testamentară nu se poate vorbi despre Monoteism, decât în mod aparent. Jahve conduce în virtutea creațiunii și în virtutea faptului că El este persoana Trinității, desemnată să fie reprezentantul omenirii. Celelalte două persoane ale Trinității există, dar sunt prezentate în mod simbolic. Domnul Hristos apare sub forma animalului de jertfă. Duhul Sfânt este prezent sub diferite simboluri.

2. DOGMA TRADIȚIONALĂ A „DUMNEZEIRII” DOMNULUI HRISTOS

Creștinismul, conform crezului niceean, tradițional, îl consideră pe Domnul Hristos: Fiul lui Dumnezeu: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut (Istoria bisericească universală, prof. Ioan Rămureanu, pag. 126). Problema dificilă constă însă în faptul ca El are un „început”. Un subiect care nu este lămurit, nici până astăzi, în mod deschis.

În afara de tendința Trinitarianismului creștin există tendința Monoteismului creștin. Se constată din ce în ce mai mult înclinarea tuturor creștinilor spre Monoteism. Nu este vorba de a fi exact așa cum sunt marile religii ale lumii. Chiar și conceptul creștinismului clasic, care crede în Trinitate, a fost întdeauna un fals Trinitarianism. Un Pseudo-Trinitarianism. Există trei forme de manifestare a Monoteismului nebiblic sau tradițional: Monoteismul reducționist, monoteismul trifațetar și monoteismul selectiv.

A. MONOTEISMUL REDUCȚIONIST
Monoteismul reducționist constă într-o mișcare religioasă care are o extindere istorică foarte vastă. Orientarea în cauză începe în secolul al IV-lea și îmbracă diferite denumiri: arianism, unitarianism și deism. Acest monoteism constă în reducerea Trinității la o singură persoană, și anume, la Dumnezeu-Tatăl.

Arianismul
Conceptul arianismului pornește, în secolul IV, de la preotul Arie din Alexandria. Ideea lui se bazează pe conceptul creștinismului respectiv, considerând pe Domnul Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu. O apariție existențială cândva în istoria Universului. În consecință, Domnul Hristos are un „început”. Dacă are un „început”, atunci nu este Dumnezeu deplin. Este co-substanțial cu Dumneze, nu însă co-etern.

Disputa capătă dimensiuni universale care impun tratarea acestei teme inflamabile în cadrul Sinodului de la Niceea (325). Arie este considerat eretic. De fapt, eretice erau ambele părți. Fiindcă, în mod biblic, Domnul Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu în eternitate, ci numai în cadrul întrupării umane. Nu se naște în natura divină, ci numai în natura umană.

Ideea că Domnul Hristos este născut în eternitate este preluată din înțelegerea greșită a capitolului 1 din Coloseni. O citire atentă arată c㠄El este începutul, cel dintâi născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Col. 1, 18). Este clar faptul că prin El, nu are loc creațiunea Universului, fiindcă aceasta ne este descrisă biblic, ci în re-creațiunea spirituală și fizică a lumii umane și, totodată, în recreațiunea spirituală a Universului. „Și să împace totul cu Sine, prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Colos. 1, 20).

Prnind de la ideea că Domnul Hristos are un „început” în Divinitate, Arie este deplin logic. În acest caz, Domnul Hristos este co-existențial, nu însă și co-etern cu Dumnezeu. Partea adversă, de la Niceea, nu este logică, deoarce accept㠄începutul” Domnului Hristos, dar nu ia în seamă faptul acesta. Adică urmarea logică a acestui fapt.

Unitarianismul

Unitarianismul reprezintă preluarea ariansmului de către protestantismul secolului al XVI-lea. Părintele acestuia este italianul Lelio Sozzini (Socinus) (1525-1563). Orientarea respectivă se răspândește ulterior în Polonia, unde este persecutată, și de unde unitarianismul, primind acest nume în 1600, se refugiază în Olanda, Anglia și Transilvania. În ultima emigrare capătă nuanța de unitarianism sabatist.

Deismul

Deismul face parte din arianismul sau din unitarianismul modern. Își face apariția în Anglia secolului al XVII-lea. Este vorba despre o religie filozofică, prin care se elimină ritualurile și toate manifestările cu caracter mistic. Aparținând intelectualității, deismul promovează concepte religioase cu caracter biblico-științific. Consideră că Dumnezeu crează lumea și că o părăseste. Biblia spune la fel, dar arată că nu este vorba, despre ceva obișnuit, cum crede deismul, ci din cauza căderii omului în păcat. Deismul religios se bazează, pe existența Unui singur Dumnezeu și pe păzirea Decalogului.

Deismul se dezvoltă într-o ramură socială și una religioasă. Reprezintă gândirea intelectuală a timpului. Deismul are un rol foare mare în adventism. Christian Connection este singura religie care primește în sânul ei Mișcarea millerită. Prin unire cu teismul se fuzionează, generând adventismul. Nu este de mirare, că, pănâ la fuziunea acestor două curente, există și scrieri deiste în adventism. Adventismul este fondat în 1861 și este Trinitarian.

B. MONOTEISMUL TRIFAȚETAR
Există, atât în creștinismul universal, cât și în adventismul actual, o bizară tedință spre dezvoltarea unui Monoteism particular. Adică spre contopirea Celor trei persoane ale Divinității într-una singură. O noțiune care corespune cu cerința omului modern de a concepe o unică Forță Supremă. Nu numai oamenii de religie, dar și diafara acesteia, chiar și ateii, cred într-o măsură importantă în „Ceva” sau în „Cineva”. O Inteligență nepersonală care ordonează Universul. Dumnezeul omului modern este unic, printr-o unitate de cultură. O Existență cu caracter Monoteist.

Biblia introduce noțiunea de Planul de Mântuire. Un concept care diferențiază rolurile divine, impunând noțiune de Dumnezeu judecător (Dumnezeu-Tatăl), noțiunea de Dumnezeu Mijlocitor (Dumnezeu-Fiul) și noțiunea de persoană divină destinată formării educative a spiritului uman (Dumnezeu-Duhul Sfânt).

O parte a creștinismului, chiar de la început, încearcă să facă o combinație. O contopire ale Celor trei personalități divine, pe care însă le grupează într-un Monoteism de tip trifațetar. Adică toate Celei trei persoane ale Dumnezeirii sunt separate fizic și totuși Una fizic. Totul de dragul formării Monoteismului trifațear. Este adevarat că natura divină este necunoscută și că este foarte greu să facem afirmații în acest domeniu. Ceea ce știm este că Dumnezeirea este formată din trei persoane distincte. Toate persoanele divine formează un monolit principial. Nu existențial. O unitate în idei, nu de naturi fizice. Numai spiritual se poate vorbi despre un Monoteism. A considera ca cel trei persoane formează o unitate de natură sau de existență este deja o aruncare în hazard. Alcătuirea Divinității asemenea spațiului din trei dimensiuni – cum se mai spune – este o afirmare a unei naturi despe care nu stim absolut nimic.

Noi nu putem cunoaște nimic despre natura divină, decât din relațiile Acesteia cu noi. Analizând faptele în relație cu noi, constatăm că există trei persoane distincte. Una dintre Ele însă S-a întrupat. Acest fapt ne ajută să înțelegem însă că nu se poate realiza o unitatea existențială cu trei personalități. Adică un singur Dumnezeu trifațetar.

Acest Monoteism trifațetar reiese din însăși declarațiile opozantului lui Arie, și anume Atanasie, care le exprimă într-un paradox incontestabil și insoluționabil.

3. MONOTEISMUL SELECTIV

Prin întruparea și crucificarea Sa, Domnul Hristos se selectează din Trinitate ca Unicul Mijlocitor sau Mântuitor al lumii umane. Rolul Său este de substituitor al morții omului pocăit.

În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume, dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți – Fap. Ap. 4, 12.

Este cunoscut faptul că omul are nevoie de iertare, adică se substituie cerinței penale ale Legii divin-juridice. O asemenea acțiune este echivalentă cu dezrobirea noastră de sub cerința morții eterne. Despre acest mare și unic adevăr, declară Domnul Hristos Însuși.

Am fost mort, și iată că sut viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morțile - Apoc. 1, 18.

Numai una dintre Cele trei persoane ale Dumnezeirii posedă această calitate a Domnului Hristos: substituirea morții umane. Și totuși mântuirea nu depinde exclusiv de Domnul Hristos. Pregătirea spirituală a nașterii din nou depinde educația divină a persoanei din Trinitate, destinată cu această lucrare (Dumnezeu-Duhul Sfânt). În același timp, acordarea iertării divine a Domnului Isus Hristos, depinde pregătirea persoanei respective, pregătire care este confirmată la judecata divină finală (Dumnezeu-Tatăl).

Este demonstrat că toate Cele trei persoane ale Dumnzeirii sunt antrenate, cu misiuni diverse, în contextul Plaului de Mântuire. Și că mântuirea depinde, în mod egal în raport de Toate aceste trei persoane: fiindcă trebuie rezolvată nu numai moartea umană (dependentă de jertfa Domnului Hristos), ci și păcatul uman (dependent de nașterea din nou a omului prin Duhul Sfânt).

Și totuși, cu toată această vastă prezentare a Planului de Mântuire, încă de la începutul creștinismului, mântuirea omului începe să fie îndreptată în mod exclusiv numai spre Domnul Hristos. Sub influența politeismului care intră masiv în Biserică, și care are un zeu-părinte, de care depinde totul. Întregul creștinism capată un tropism exclusiv spre Hristos. Cu timpul, mântuirea este transformată într-o acțiune pe care o realizeaza în totalitate numai Domnul Hristos.

Este foarte ușor să se creeze un astfel de concept, din moment ce omul nu este considerat, în vremea respectivă, o personalitate sau un subiect. Omul este considerat un obiect, din care Divinitatea poate să plăsmuiască orice. Se crede astfel că este suficient să te predai Domnului Hristos ca El să te schimbe în totalitate, în domeniul păcatului, și, totodată, să te ierte de moarte, prin jertfa Sa.

Din această cauză, încă din primele zile ale creștinismului, acesta este conceput ca un „mit”: „Mitul Hristic”. In felul acesta pătrunde creștinismul în lumea Imperiului Roman. În general, creștinii se așteptă la minuni din partea acestui personaj mitologic, cu capacități miraculoase transformatoare. Primii creștini recoltați dintre păgani trăiesc din plin acest simțământ de descoperire a Mitului ceresc: „Mitul Hristic”. Un fapt pentru care păgânismul se transformă, în creștinism, cu o rapiditate uimitoare. Națiunile politeise devin creștine, depunându-și tradițiile lor proprii în brațele uniui Salvator venit din cer.

Puțini sunt acei creștini care înțeleg principiile morale și penale ale mântuirii – așa cum Domnul Hristos Însuși le enunță în fața lui Nicodem (Ioan, 3, 3-16) – majoritatea se complac în misterul „Mitului Hrtistic”. O asemenea atitudine dă naștere, în decursul secolelelor, la apariția creștinsmului de stat, îmbrăcând diferite forme.

O dată cu aparția protestantismului – omul nefiind considerat o persoan㠖 mântuirea este cuprinsă în acțiunea Domnului Hristos. O acțiune care constă în acoperirea de către El a cerințelor morale și penale, prin credință. Este cunoscut faptul că prin credință există o totală mântuire. Se ajunge exact la același mit religios: „Mitul Hristic”. Astăzi îndreptățirea prin credinț㠖 hristocentrismul – este crezul universal al creștinismului. Credința poate totul, prin apelarea la Domnul Hristos, singura condiție a salvării umane. Există o întoarcere la creștinismul tradițional, la „Mitul Hristic”.

Se selectează astfel din toată Trinitatea, Hristos. El devine centrul religiei creștine. Lui I se aduce din ce în ce mai multă slavă și onoare. Există un cult universal Monoteist, care reduce totul la Hristos – la Mitul Hristic – prin aplicarea reducționist-Monoteistă a creștinismului universal. O reducție la care se afiliează din ce în ce mai mult și adventismul însuși. Se uită faptul că toate Cele trei persoane ale Divintății participă cu rolul Său la realizarea mântuirii.

Cornelius Greising

Sursa: www.InterCer.net


Contor Accesări: 843, Ultimul acces: 2026-08-07 02:30:32